Text despre noua condiţie a poeziei

Afirmă unii că poezia clasică a devenit anacronică şi plicticoasă, că poeţilor (şi implicit cititorilor) supranumiţi neomodernişti, transfrontalieri etc., le repugnă rima, vraja metaforei, frumuseţea epitetului şi a comparaţiei sau a jocului de cuvinte, că poezia clasică este de acum depăşită, mucegăită, fiind de mai mare efect adresarea fără ocolişuri stilistice, exprimarea vulgară sau scabroasa având un impact mult mai mare... Spre exemplu, chiar despre nevoile fiziologice, se spune că este „cool” să te adresezi cât mai pe şleau, fără pudoare, căci astăzi, argumentează neomoderniştii, nici fetele de şcoală primară nu mai zic „merg să fac pipi”, ele rostesc cu toată graţia şi candoarea vârstei „mă duc să mă piş”.
În felul acesta, autorii de poezie transfrontalieră vor avea, afirmă ei, puzderie de cititori, succes de librărie şi, bineînţeles, bani...
În consecinţă, „Poeţi din toate mahalalele, uniţi-vă!”. Indiferent de naţionalitate, vârstă sau de sex, daţi-vă jos blugii şi chiloţii, prindeţi-vă de mâini şi uşuraţi-vă fără nicio jenă, adică produceţi poezie, artă nouă şi faceţi abstracţie de priveliştea, zgomotele şi mirosurile aferente, şi aşa pute peste tot de trăzneşte... Printre icnete, vâjâituri şi bubuituri puteţi striga şi lozinci precum „Trăiască căcarea lumii”, pentru că, întradevăr, acest fenomen este extrem de prolific şi poezia voastră în pas cu el, aşa că scremeţi-vă cu forţă, fără nicio reţinere, neopoezia e cu voi...
Notă: Vă rog să îmi scuzaţi cacofonia din lozinca de mai sus. Ar fi trebuit să spun „Trăiască a lumii căcare”, dar n-am fost atent, m-am grăbit. Asta e...