Trecerea nesimţită în uitare

Nesimţită ori nesimţitoare – rămâne să hotărască cititorul.

De-a lungul veciilor româneşti, vremelnice Puteri (cum altfel?) au fost consecvente în atitudinea faţă de cultură şi marile ei personalităţi; în felul următor: de la Miron Costin încoace, astfel de oameni au fost decapitaţi, exilaţi, ucişi în fel şi chip, deportaţi, supuşi unor sadice scenarii de exterminare. O clipă! Nu mi-e aici intenţia de a intra în exemple, detalii. Pentru că vreau să ajung la ceea ce, în anii aceştia, instanţe comunisto-oculte au început să procedeze mai subtil: trecerea deliberată în uitare.

De ce nu e timp pentru personalităţi de genul Constantin Brâncuşi sau Marin Sorescu? Vai, dar câte explicaţii nu sunt?! Atenţia „organelor” (abilitate – cuvânt atât de des chinuit de marioneta Boc), a mass-media e reţinută obsedant de probleme majore: scandalul cu cei 25% furaţi de stat din salariile bugetarilor, grevele de tot felul, corupţia ajunsă până şi pe chelia şefului statului, exodul tineretului în alte lumi, foametea, care nu iartă, primarul, care face masturbaţie cu fotografia unei blonde din guvern, şpaga din vămi, genocidul populaţiei prin desfiinţarea a zeci de spitale, alegerile din partide, ţigăneala, la nivel naţional, a ţiganilor şa.şa.

Cum să mai dai importanţă unor morţi de genul uriaşului sculptor mondial Constantin Brâncuşi sau Marin Sorescu, cel mai mare dramaturg din literatura română postbelică?! Ce profit de imagine sau cont bancar pot aduce ei? Hait!

Cel mai modern sculptor al secolului XX s-a născut în februarie acum 135 de ani, într-un sat oltenesc, iar după ce se stabileşte, în 1904, la Paris, treptat-treptat, uimeşte, prin lucrările sale, întregul mapamond artistic. Mai puţin la el în ţară. Totuşi, o conjunctură de toate felurile ale vremii face posibilă construirea magnificului complex de la Târgu Jiu. Spre sfârşitul vieţii sale - sfârşit pe care îl presimţea -, a dorit să lase patrimoniului românesc o mare parte din sculpturile sale, inclusiv celebrul său atelier. Oferta i-a fost refuzată de către analfabetul regim comunist al anilor 50. S-a stins din viaţă în 1957, departe de patrie. Când, cu un an înainte, un miliardar american a dorit că cumpere ansamblul de la Târgu Jiu, oferind, în schimb, asfaltarea tuturor drumurilor din România, troglodiţii din guvernul de la Bucureşti abia aşa au priceput că acest Brâncuşi nu e un oarecare şi au refuzat afacerea. Au pus la cale chiar o cârpeală: la Muzeul de artă din Craiova se inaugura (1956) primul grupaj al operelor brâncuşiene, iar în decembrie al aceluiaşi an se deschidea prima expoziţie personală Brâncuşi, din Europa, la Muzeul de artă din Bucureşti. Apoi a început campania de recuperare (din temeliile unor case) a clepsidrelor (şterpelite), care flanchează aleea de la ”Masa tăcerii” la „Poarta sărutului”. Mde!

Astăzi, oltenii se căsătoresc la „Poarta sărutului” sau sparg lubeniţe pe „Masa tăcerii”. (Vorba aceea: am văzut cu proprii mei ochi). Nu m-aş mira să-l văd pe preşedintele ţării cu un pahar de şpriţ în mână, rezemat de „Coloana infinitului”.

Alt oltean scump mie: Marin Sorescu. Ee!... Născut şi el în februarie, dar în 1936. Şi ce dacă se împlinesc 75 de ani de atunci? S-a stins din viaţă acum 15 ani, să-i fie de bine! Noi avem acum blondele noastre, piticii noştri, robertele noastre, mondialii noştri. Ce atâtea mofturi cu comemorările?! Trecutul să fie aşezat în vitrină! Şi nici nu-i musai să te uiţi la el. Contează prezentul portocaliu, tovarăşi domni!

Volumele sale de poezie, de teatru, eseistică, proză, critică literară, implicarea majoră în revuistica literară a vremii, tonul ironic, isteţimea ludică a soluţiilor compoziţionale, din creaţiile sale, ineditul lor ş.a.ş.a. l-au ridicat la o cotă valorică în cultura postbelică românească pe care doar Nichita Stănescu a atins-o. Şi?... Acum, la împlinirea a 75 de ani de la naşterea lui, Ministerul Culturii stă cu degetul în cucuruz, Uniunea Scriitorilor din România, la fel, doar în Aula Academiei Române s-a organizat o sesiune comemorativă, în cadrul căreia fostul preşedinte al Academiei, Eugen Simion, a remarcat cu francheţe: „Am observat că nimeni nu se mai gândeşte la Marin Sorescu.” Îmi pare potrivit, ca replică dramatică, titlul unei cărţi dedicată de el copiilor: „Unde fugim de-acasă”.

Mde! Se confirmă încă o dată că în spaţiul nostru mioritic posteritatea este idioată, iar ideea de veşnicie – o bagatelă.