Un nou „vaccin” al epigramistului Grigore Cotul

             În plină pandemie, epigramiștii veritabili și experimentați au rămas afurisiți. De altfel, se știe că, încă din antichitate, epigrama a avut efect terapeutic, căci, nu-i așa, ridentem dicere verum (să spui adevărul râzând) se lipește mai bine de mintea ascultătorului ori a cititorului.

            Virușii, chiar dacă țopăie la ușa eventualului candidat de pacient, schimbându-și tulpina așa cum lupul își schimbă glasul în poveste, n-au șanse să intre, dacă, în casă, ai cea de-a treia carte de epigrame, parodii, rondeluri și gazeluri a lui Grigore Cotul (cel premiat la toate concursurile de acest gen, din România), Registru de intenții (Editura PIM, Iași, 2021), cu o prefață pertinentă semnată de Florin Rotaru, secretarul Uniunii Epigramiștilor din România; agenții patogeni fug ca bezmeții să scape sănătoși chiar dacă ai cu tine niște comorbități secrete. Ăștia n-au umor, sunt niște îngrămădiți, nu intuiesc poanta, se gândesc că volumul poate fi folosit drept plici, așa că o șterg englezește în alte țări.

            Cum să nu râzi, să nu zâmbești ori să nu surâzi, fie și într-un dinte, când șnurul mărțișorului îți induce gândul, prin augumentare stilistică, marca Grigore Cotul, la funia spânzuratului, când căsnicia poate fi văzută și privare de libertate și afli că amanta nu îmbătrânește niciodată, când nota de plată de la stomatolog îi provoacă revoltă danturii, când, de Ziua Justiției, magistrații aprind câte o lumânare, când invitații sărbătoresc Ziua Marinei, fără flotă, când sfada din familie e înlocuită cu cuvintele „încrucișate” și numai de Ziua Sărutului, bărbatul reușește să-i țină femeii „gura ocupată”, sau de Ziua Nonviolenței „își bate cu drag nevasta cât poate de des… la cap”, când preotul îl apostrofează „c-o palmă… de pământ în cimitir”, când auzi că roșiile de import, rezistă mai mult decât lădițele ce putrezesc, când afli că ia românească este făcută din bumbac chinezesc, iar țăranul „vede-n pomul înflorit/ O sursă de… tărie” sau bea bere „când nu se mai găsește vin”?! Aidoma volumelor anterioare, și în acesta nu scapă de pana sa vitriolantă nici asistatul social, parvenitul, eterna relație soacră-ginere, conflictele familiale inerente, cei cu doctorate obținute la „universități de doi lei”; bobârnace primesc cele rele de muscă ori calcă pe bec, dar și cei care-și mută privirile și gândul în altă parte, sau sar gardul, fumătorul care renunță la tutun, dar investește banii „în cu totul alte vicii”, bețivii și alți ipochimeni, gen „peștele parașutelor” etc. Jurnaliștilor și scriitorilor mai mult sau mai puțin talentați, precum și criticilor literari le dedică o întreagă secțiune, iar sieși cea intitulată Autoironice. Subiecte de epigramă au ajuns și cărțile câtorva autori bistrițeni; i-aș enumera aici: Ilie Hoza, Andrei Moldovan, Virgil Rațiu, Leon Iosif Grapini, Menuț Maximinian, Iacob Naroș, Ioan Pintea, Liviu Păiuș, Olimpiu Nușfelean, Florin Partene, Macavei Al. Macavei și Icu Crăciun. Cele 27 de teme, fiecare cu cel puțin 2-4 epigrame, din stufoasa secțiune Tematice, fac deliciul cititorului; amintesc câteva: Zarafi și cămătari, Ordonanța, Teste și proteste, Mizil, Fructele… mândriei, Garduri și vopsele, Totul despre pandemie de Covid 19, Cu mască… fără mască, Cu lăutari și cu masă, aduci pe dracu în casă, Tare la mare, Tinerețe fără bătrânețe, D-ale carnavalului, Căruță cu cai, Alesul și culesul, Cu presa la atac, Pătimire, Judecata nu o poți face cu lopata, A trăda, trădare, Boii se leagă cu funia, iar oamenii cu cuvântul, Căsătorie pe facebook etc.

            Ca desert, Grigore Cotul ne oferă câteva rondeluri și gazeluri, dar și parodii după: Corydon, de Radu Stanca, De ce nu-mi vii și La steaua, de Mihai Eminescu, Să nu m-atingi, de Carolina Baldea, Marea penitență, de Ion Cănăvoiu, În toamna aceasta se-ntâmplă ceva, de Petru-Ioan Gârda, Lăsați copiii, de Nichi Ursei și În arcane de pădure, de Alexandru Macedonski.

            Ingredientele unei epigrame reușite: poanta, partea cea mai de efect a ei, ludicul, ironia, satira, aluzia subtilă dau gust plăcut, te reconfortează și-n acest volum; într-o secțiune, intitulată Politichie, parlamentarii cu „vid nemărginit (…) în cap”, care veghează „cu sârg” la destinele națiunii, sunt puși la zid, dată fiind submediocritatea multora dintre ei, așa că să nu vă mirați că autorul le bagă ardeiul iute… știți d-voastră unde, mai cu seamă că în România, unde „duduie economia, „Adevăratul patriot/ E cel ce fură țara lui” ori se unește cu altul s-o vândă. De vreo patru ori apelează și la umorul negru, asta ca să coloreze fondul, atunci când cere eliminarea săracilor ca să scăpăm de sărăcie, sau când un nesimțit, adus la medic, nu-și mai simte un picior, iar moartea va muri, dar „De-i va pieri sămânța,/ În amintirea ei va fi/ O cruce, la Săpânța”; hilară este și „soarta epitafului” său pe care rudele nu au apucat să-l scrie, decedând înainte.

Neîntrecut mânuitor al cuvântului, stihuitorul Grigore Cotul găsește sensuri neașteptate când scrie despre: gazele jandarmului, tensiunea transformatorului ce face loc hipertensiunii arteriale, schimbarea la față la propriu și la figurat etc.; nedumerirea inițială devine revelație, răstoarnă gândirea comună și devine unicat: băutură – bătătură, a trage sfori – a trage pe sfoară, neapărat – neapărată, viruși – virusuri, apoi, cuvinte folosite cu dublu sens (sarea epigramei): mici, gen, ordonanță, pozitiv, mască, a încălța, presă, a petrece etc. Cert este că polisemia, paronimele, sinonimele, omonimele, metonimia zburdă în aceste pagini pline de tâlcuri etice; savuroase sunt și definițiile rebusistice în rime spumoase, dau ca exemplu una, intitulată AUR: „Nouă sute dintr-o mie,/ O să spuneți că-s perfid,/ Dar o mare bogăție/ Tocmai a ajuns… partid”.

Caricaturile lui Cornel Pătrășcan, presărate printre cele aproximativ 200 de pagini dau volumului un plus de noblețe, dar și de voie bună.

            În consecintă, vă propun să vă „vaccinați” cu această carte de actualitate și vă garantez că doza de satiră și umor vă va asigura imunitate și vă va proteja împotriva stresului, furiei, a structurilor birocratice alienante, dar și a demagogiei și inculturii.