Un roman reprezentativ

Cartea despre care facem vorbire este scrisă de prozatorul clujean Adrian Țion și se intitulează „Ape salmastre” (Ed. Asociația Casa Cărții de Știință, 2020), titlul, împrumutat din lexicul maritim, definește, de obicei, cursul care se formează la întâlnirea apei dulci a unui fluviu cu apa sărată a unei mări sau a unui ocean, alcătuind un amestec cu salinitate redusă, ca și când ai spune, metaforic, că între Infern și Paradis este și Purgatoriu sau, mai simplist, între alb și negru există și griul. Aidoma este și viața personajului central, om cu sensibilitate poetică, nevoit să trăiască între bine și rău în zgura cotidianului, singurul său refugiu fiind malul râului, departe de zgomotele orașului, chiar dacă apa lui este poluată, dar și aici există forme minuscule de existență. Cert este că apa este o constantă a cărții, ea nedispărând nicicând din mintea lui Nicolae Podorean, acvaristul crescut la orfelinat, fără căldură și dragoste, înfiat la 14 ani de bunicul matern, Toma, a cărui fiică l-a născut și l-a lăsat de izbeliște, plecată în lume, bătrânul învățându-l să fie cumpătat și cinstit. De aceea, pentru el, „familia e cea mai mare avuție”.
Căsătorit cu Amalia, o femeie cu un copil din flori, care îi va dărui și lui o fată, om corect și cu voință, Nic se angajează la Sanepid, are leafă de bugetar, dar, împreună cu amicul Anton plănuiește să înființeze „un magazin cu acvarii și accesorii de acvaristică să facă bani, să se îmbogățească, să trăiască mai bine, pe picior mare”; amândoi sunt „proprietari de iluzii orbitoare”, dornici să salveze ființele acvatice împuținate. Până și Pușu, fiul adoptat, visa să devină un Aquaman. De altfel, amândoi copiii se angajează într-o „fabulație lichidă” cu mirajele sale ascunse și epifanii unice, transmisă de tatăl lor. Cu toții pluteau pe „valuri de gând revărsate din splendori livrești”, cu „zeii amfibieni din trecutul îndepărtat al Terrei”. Ajuns la pușcărie, fiindcă vânduse ilicit pești de acvariu copiilor, el vede „balta din curtea închisorii, în care se oglindește un soare captiv”, iar după ce își execută pedeapsa, nemeritată, de doi ani, vede oamenii ca niște „Umbre mișunând într-un acvariu prea aglomerat, înțesat cu vegetație putrezită…” Apa pură, „ca simbol al energiilor universale”, este un personaj viu, rafinat, dacă este murdară, ea suferă ca o ființă umană, iar în acvariu vede, firește, bucăți de viață. La un moment dat, Nic visează că pământul este pârjolit, pustiu, secătuit, dar, în interiorul lui, există un laborator subteran al savantului Marcius (printre altele, acesta crede că inocența va salva lumea), un Muzeu al Apei, în care, pe lângă pești adevărați, se află mulți pești-simulacru, mecanici (asta, apropo de oamenii ipocriți și rigizi), încât nu-ți poți da seama dacă sunt prototipuri sau copii fidele. Comparația semenilor cu diferite specii de pești de acvariu este inedită; un urmaș al carasului cugetă astfel: „Ce e viu e supus traumelor existențiale, ce-i mort nu mai are valoare de întrebuințare”. Mai mult, un capitol se intitulează „Reflecțiile unui înotător sidefiu”, autorul intrând în „solzii” peștelui Domo dintr-unul din cele zece acvarii ale familiei, ce își permite să comenteze „idealurile bipezilor” care au poluat apele, dar și să povestească pe larg ce se întâmplă în familia Podorean. După ce iese din pușcărie, apa din corpul său îngheață deodată cu sufletul copleșit de amărăciune. Raportările la viața acvatică amplifică sensurile și simbolurile estetice, chiar dacă eroii trăiesc sentimentul neputinței, al neantului, al sufocării. Fiecare sintagmă te îndeamnă să te oprești și să reflectezi asupra ei, autorul însușindu-și din tinerețe învățătura shakespeareană: „Cuvintele fără gânduri nu ajung la cer”. Capitolele se conexează și se asamblează perfect în economia cărții.
Podorean este un tip „singur, retras, fără cârd de prieteni după el, doar cu familia, muncind pentru ea”. Unicul său amic este Anton, care are același hobby excentric: acvaristica; din păcate, la ieșirea din pușcărie, și acesta îl va dezamăgi, așa cum se întâmplă și cu soția sa, pe care o găsește măritată cu un mare mahăr, patron al unei fabrici de salam. Se simte ca o moluscă, pofta de viață i-a secat și, în loc să se comporte ca un rechin răzbunător, „sufletul lui plutește în derivă ca o frunză pe apă”. Toate eșuează în viața sa, drept pentru care, cu mintea risipită, va încerca să se sinucidă.
Adrian Țion, bun cunoscător al mitologiei acvatice, simte nevoia de elevație, drept pentru care folosește un limbaj modern adecvat vremurilor pe care le trăim. Ieșit dintr-o societate a fricii, personajul său se amăgește că democrația îi asigură nu numai libertatea, ci și protecția dacă este de partea adevărului și a corectitudinii. Banul este cel care dictează, de aceea va pierde și războiul nervilor cu patronul și interlopul Granea. Ironică nedreptate.
Acest roman are toate ingredientele unei cărți despre care, cu siguranță, se va scrie mult și întemeiat, el putând fi socotit: un roman de familie, fără a cădea în patetisme ieftine, eventual trecătoare tandreți, căci între filele sale nu stau presate flori, ci câteva suflete candide care își păstrează o doză de tandrețe, mai mult o zbatere continuă pentru supraviețuire, un roman polițist, un roman al dragostei neîmplinite (din punct de vedere sentimental toate personajele dau chix), un roman psihologic cu avataruri și detalii mai mult sau mai puțin semnificative și, bineînțeles, un roman social, când „etica a fost trântită la pământ și arsă” în perioada confuză de după 1989, când mulți români, speculanți oneroși, încercau să se pună pe picioare.