ZI ISTORICĂ LA COLEGIUL NAŢIONAL „LIVIU REBREANU”

Am auzit de multe ori: „Iar Andrei Andreicuţ”? Dinafară, aşa pare. Dinăuntru însă, lucrurile se schimbă, pe nesimţite. Ca atunci când te apropii de ceva, de cineva,  cu necredinţă, ori cel puţin îndoială, şi pleci mai apoi, în continuare, mai departe, cu credinţă, nădejde şi iubire. Întreit.

      Când părintele Lazăr Cozman, profesor de religie la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, a scris pe tablă „Vineri, 8 iunie, de la 11.00 la 12.00, o oră cu mitropolitul Andrei Andreicuţ, în Sala Festivă”, părea un fapt obişnuit lumii din şcoală. Dar acest fapt a devenit de neuitat prin participarea la eveniment, cu toată încărcătura lui, ce o simte doar cel ales, nu doar chemat.

       Şi eu am fost la cursul lui Andrei Andreicuţ. L-am mai ascultat o dată pe mitropolit vorbind despre Lucian Blaga, în Lancrăm. Atunci, reţineam o metodă folosită în discursul propriu: aceea de a da exemple, din cărţi, din viaţă, cum a făcut atunci şi cu un fragment din tinereţea poetului luminii.

       Sala Festivă a Colegiului bistriţean s-a umplut deîndată. Mă gândeam iar că în aglomeraţie e greu să te aduni, să te reculegi, să te laşi pătruns până în miez de cele spuse. Şi aşteptam cu nerăbdare. Îmi doream să fie pe măsura evenimentului, a fiinţelor de faţă, a spiritului şi duhului prezente, parcă, în aer. Şi au fost toate.

      În primul rând, mitropolitul Andrei Andreicuţ, după o rugăciune obişnuită, a început să vorbească, pornind  de la definiţia religiei creştine ca „religie a iubirii”, aşa cum o prezintă, într-o lucrare, autorul Ilarion Felea. Trimiterile la Petre Ţuţea, cu cartea „Între Dumnezeu şi neamul meu”, la Mircea Eliade, referitor la adevărul că „noi ne naştem cu sentimentul religios, dar trebuie să-l şi cultivăm”, au constituit puncte de sprijin pentru a introduce tema sensibilă a păcatului, care devine patimă: patima banului, a trupului, a calculatorului.  Cu şi prin acestea, părintele a îndemnat la echilibru, la educaţie, şi a deschis poarta spre cea mai frumoasă întâmplare, care este iubirea. În legătură cu ea, a făcut trimitere la Prima Epistolă către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 13, considerat „imnul iubirii”. Nimic mai emoţionant decât să-l auzi pe mitropolitul Andreicuţ dând glas şi rostire acestui text sensibil şi sfânt: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorocirii şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

      Nu ştiu dacă Andrei Andreicuţ a dorit să ţină o lecţie de religie, de credinţă, de morală, de spiritualitate, de viaţă. Dar a reuşit din toate câte un pic. A dat o bibliografie generoasă, de parcă s-ar fi pregătit riguros pentru elevii care vor avea de citit, de învăţat, de înţeles. Îndemnul lui nu a fost doar de a citi Sfânta Scriptură, ci a făcut trimiteri, în cadrul temei despre păcate, la operele lui Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, dar şi la autori uşor uitaţi, cum ar fi Ion Agârbiceanu, cu „Legea minţii” şi „Legea trupului”, aducând în atenţie un adevăr tot de la Apostolul Pavel, care spune că „nu facem binele pe care vrem să-l facem, facem răul pe care nu vrem să-l facem”, sau Onisifor Ghibu, cu contradicţia dintre materie şi spirit, şi Ioan Alexandru, atât de frumos exemplificat, cu poezia „Casa părintească”, pentru a-i determina pe tineri să nu se-ndepărteze prea mult şi mult timp de patrie şi a nu căuta ei, sau părinţii lor, binele în altă parte.

      O frumoasă pledoarie şi pentru unire, înainte cu un an de la centenarul 1918- 2018.

      Când părintele Lazăr Cozman vorbea despre o zi istorică la Colegiul bistriţean, nu erau cuvinte mari, ci adevărate. Care alt mitropolit a mai trecut pragul acestei şcoli şi când?... Elevii- călători pe alte meleaguri – îşi vor aminti cu siguranţă de această întâlnire frumoasă, rară, de suflet. Ei au adresat întrebări, au semnalat probleme, au deschis un dialog care nu se va sfârşi, poate, niciodată. Împreună cu elevi de la „Rebreanu”, au fost şi colegii de la „Andrei Mureşanu”.  Cu profesorii lor. Mitropolitul Andrei Andreicuţ a fost însoţit de preoţii Alexandru Vidican, Adrian Cherhaţ şi Tudor Mudure. Nu a plecat până nu a oferit fiecărui participant la eveniment câte o carte de învăţătură. Un mic dar, la sfârşit de an şcolar, împreună cu binecuvântări de succes, de vacanţă frumoasă şi drum bun în viaţă.

      Cred că la această întâlnire, nimeni nu a fost singur. În sinea fiecăruia a fost cineva drag.