9 august: 421 ani de la asasinarea lui Mihai Viteazul

   Faptele de seamă petrecute în diferite timpuri cer sacrificii pe măsura lor.  De asemenea sacrificiu a avut parte Mihai, domnul Țării Românești (1593-1601) și pentru scurtă vreme și al Ardealului și Moldovei.

   După bătălia de la Guruslău din 3/13 august 1601 de pe valea Someșului, unde oastea lui Mihai și a generalului George Basta a înfrânt oastea nobilimii maghiare condusă de Sigismund Bathory, au apărut neînțelegeri între Mihai și George Basta, acesta sperând să devină principe al Transilvaniei.

   În Țara Românească, frații Buzești l-au surprins nepregătit pe Simion Movilă și l-au alungat din țară, trimițând solie lui Mihai, care l-a găsit la Cluj, să vină cât poate de repede să preia domnia. Aflând aceasta, G. Basta și-a dat seama de ascensiunea lui Mihai, care îi era superior ca oștean, ca om politic, ca prestigiu. Ca să-l înlăture, pune la cale un asasinat mișelesc, profitând de faptul că Mihai și-a slobozit oastea de țară îndreptând-o spre Alba Iulia și apoi cetatea Făgăraș, unde îi era familia, rămânând înconjurat de lefegii și de câțiva credincioși. În zorii zilei de 9/19 august 1601, trei sute de ostași valoni, comandați de J. Beauri, au înconjurat cortul lui Mihai din tabăra de lângă Câmpia Turzii. Auzind zarvă, Mihai a ieșit din cort crezând că aceștia vor să i se alăture și i-a primit cu urarea „Bine-ați venit voinicilor, vitejilor !”.   ...   „Dar ei (notează cu amărăciune cronicarul) se repeziră asupra lui ca niște dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu sulița și-l lovi drept în inimă, iar altul degrabă îi tăie capul. Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu știuse, nici să prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”. Omului care fusese „ajutor creștinilor și sta tare ca un viteaz pentru ei, cât făcuse pe turci să tremure de frica lui, îi rămăsese trupul gol în pulbere aruncat, că așa a lucrat pizma încă din ceputul lumii”. În învălmășeala creată, un credincios, Radu Florescu, a dosit capul lui Mihai sub mantaua sa și pe căi ocolite a ajuns la Târgoviște, iar Radu Buzescu l-a așezat la Mănăstirea Dealul, sub o inscripție: „Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihai, marele voievod, ce-au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei, cinstitul trup zace în Câmpia Turzii”.

   Mihai, și-a trăit viața „nu ca un ostaș de pradă, cum erau atâția pe vremea lui, ci ca un ostaș în cel mai deplin și mai frumos înțeles al cuvântului, ca o revărsare de foc, ca o dezlănșuire de furtună. A gândit adânc și temeinic, ca un vizionar revărsat în luptă cu sabia, dar și în politică, luând-o de cele mai multe ori înaintea adversarilor pe care i-a surprins cu îndrăzneala sa.

   Marele nostru istoric N. Iorga, se exprima, cu peste un secol în urmă: „De la 1600, nici un român n-a putut gândi unirea fără uriașa sa personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie tragică”. Cronicarul Baltasar Walter consemnează că era „vestit tuturor prin frumusețea armonioasă a trupului său și prin statura lui mândră, drag tuturor celor buni pentru darurile înalte ale sufletului lui nobil cu adevărat, pornit chiar prin fire să săvârșească isprăvi grele”. Iar într-o foaie volantă apărută la Roma în vremea sa, se scria: „Dacă a fost vreodată vreun principe în lume demn de glorie pentru acțiuni eroice, acela e signor Mihai, principele Valaviei!”.

   Pana conjudețeanului nostru, poetul George Coșbuc, îl imortalizează astfel: „Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier / Și zalele-i zuruie crunte, / Gigantică poart-o cupolă pe frunte, / Și vorba-i e tunet, răsufletul ger, / Iar barda din stânga-i ajunge la cer, / Și vodă-i un munte”.