În amintirea lui Francisc Păcurariu

Pe 24 iunie 2006, la iniţiativa unui grup de intelectuali din comuna Teaca, amintind aici pe scriitoarea Melania Cuc, se dezvelea placa comemorativă In memoriam Francisc Păcurariu, la Biblioteca comunală care-i poartă din acel moment numele. De atunci, an de an, scriitorii se întâlnesc la Teaca unde deapănă amintiri legate de prozatorul, eseistul şi poetul Francisc Păcurariu. Născut în anul 1920, Francisc Păcurariu trece la cele veşnice în anul 1998, la Bucureşti. De-a lungul vremii este consilier la Legaţia Română din Budapesta, director al Direcţiei Presei din Ministerul Afacerilor Externe, conferenţiar la Catedra de Literatura Română a Institutului de Relaţii Internaţionale, ambasador al României la Atena şi Nicosia. Dincolo de toate aceste funcţii, rămâne în urma scriitorului, născut la Teaca, o operă durabilă.

La iniţiativa scriitorului Ioan Pintea, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud şi Primăria şi Consiliul Local Teaca au editat, în această vară, volumul omagial „Timpul şi cuvintele – Francisc Păcurariu”, apărut în colecţia „Portret de autor” a Editurii Eikon.

Cartea cuprinde gânduri despre ilustrul dispărut ale unor personalităţi ale culturii, amintind aici pe Ion Brad, Aurel Rău, Vasile Igna, Tudor Păcuraru, Mircea Popa, Mircea Zaciu, Ion Moise, Petru Poantă, Cristian Vieru, Ion Radu Zăgreanu, Olimpiu Nuşfelean, Petre Pintilie, Mihai Ungheanu, Lucian Valea. Ilustraţiile care însoţesc textele ni-l descoperă pe Francisc Păcurariu alături de familie, dar şi în calitate de diplomat şi scriitor la diverse acţiuni în ţară şi străinătate. Aurel Rău spune în evocarea sa că opera pe care a construit-o Francisc Păcurariu, cu numeroase înfiorate poezii, dar şi cu proză, roman, cu studii de istorie literară şi culturală, de personale intuiţii, dar şi de istorie propriu-zisă a civilizaţiilor, este una durabilă, care va rămâne peste timp. Grăitoare sunt şi versurile: „Plecări şi întoarceri. Atâta ţi-a fost sorocit/ sub aceste păduri ce veghează în vânt/ amintindu-şi de tine”.

Vasile Igna spune că Francisc Păcurariu a iubit cu pasiune Transilvania purtând în el toate suferinţele şi umilinţele înaintaşilor, dar şi speranţa că viitorul ar putea aduce, pentru locuitorii ei, înţelegerea, toleranţa, încrederea reciprocă. La rândul lui, criticul Mircea Popa vede scrisul lui Francisc Păcurariu ca un mesager de cea mai fină extracţie intelectuală.

În interviul pe care i l-a acordat, în anul 1983, scriitorului Olimpiu Nuşfelean, Francisc Păcurariu spune: „Consider că momentele de intens dramatism ale istoriei prilejuiesc un examen esenţial al condiţiei umane”. Era momentul în care trebuia să apară romanul „Geneza”, în aproximativ 100.000 exemplare. De vorbă cu scriitorul omagiat stătea, în anul 1976, şi Petre Pintilie, căruia i se confesa: „Scriitorul încearcă să construiască, prin creaţia sa, o anumită expresie a experienţei sale existenţiale, a chintesenţei acestei experienţe, străduindu-se să dea forma estetică unui anumit raport cu lumea, cu existenţa, cu ceilalţi oameni, cu el însuşi”.

Cartea stă mărturie de acum încolo prin vocile grăitoare care sunt prezente asupra operei unui scriitor care merită să fie cinstit întru eternitate de conjudeţeni şi nu numai – Francisc Păcurariu.