În amintirea unui erou trecut pe tărâmuri veşnice

Se apropie sfârşitul unui an plin de frământare, faţă de care oamenii de rând nu rămân indiferenţi, soarta lor fiind în joc şi în viitor.

Se derulează festivaluri, se fac evaluări, se dau premii celor care s-au distins în activitatea din diferite domenii, drept răsplată pentru faptele lor meritorii.

În prag de Anul Nou se cuvine să ne amintim de cei care în trecerea lumească pe meleagurile noastre ne-au lăsat realizări valoroase pe care nu le-ar fi putut obţine oricine.

Azi, la ordinea zilei, amintiri cu domnul Misiuga.

Mă pot lăuda cu prietenia lui? Poate că numai în măsura în care un pitic merge un timp alături de un uriaş, dar, totuşi, eu îmi aduc cu drag aminte de acest titan al satirei şi umorului. Căci, pentru cei care nu ştiu, amintesc că lui i se datorează întemeierea Societăţii Epigramiştilor din România, el a avut ideea creării în judeţul nostru a unui „Dracula Land”, prin zidirea hotelului „Coroana de Aur” şi a castelului de la Tihuţa, este venerat de epigramiştii clujeni şi nu numai.

Dar să dăm drumul amintirilor!

Era cu mulţi ani în urmă, când înainte de alte alegeri, domnul Misiuga a publicat un pamflet în care se spunea că vrea să fie ales preşedinte, dar în final ar opta pentru titlul de epigramist.

Fiindcă textul era amuzant, mi-a venit ideea să-i răspund printr-o serie de versuri compuse în spirit misugian şi care se terminau cu: … „fiţi, dar rege-n poezie!” Şi aşa m-a invitat la colaborare prin pagina „Cuiul lui Pepelea”, ceea ce s-a şi întâmplat.

După un timp, ce-mi publicase destule satire şi chiar epigrame, i-am trimis una care nu urmărea de loc să minimalizeze, dar limba română are atâtea sensuri încât întotdeauna un text poate fi interpretat în multe feluri, unele chiar care puteau fi jignitoare (Menţionez că domnul Misiuga nu avea soacră).

Iată epigrama: „Dacă pe soacre-a-ncondeiat/ Înseamnă că-l amuză/ Ecuaţia ce s-a format/ O soacră, egal, o muză!”

Şi domnul Misiuga, luând-o drept jignire, a început să-mi stâlcească textele publicate, corectându-le cu înlocuiri jignitoare.

Vă închipuiţi că m-am întristat, dar n-am reacţionat, ştiind că eu eram mică în comparaţie cu dânsul şi temându-mă că nu voi obţine satisfacţie la bară. Dar fiica noastră, o tânără care mai credea în biruinţa adevărului a scris un text protestatar, în care arătând înscrisul meu original şi ceea ce s-a publicat la „Cuiul lui Pepelea” şi semnând „familia”, s-a dus cu el la şeful suprem, pe atunci domnul Adrian Mănarcă. Drept urmare, protestul a apărut în „Cuiul lui Pepelea” cu adăugirea următoarei epigrame: „În lupta pentru existenţă/ Eu am căzut ca un erou/ Dar greu am tras cu a mea potenţă/ Dar n-am dormit precum un bou”.

Şi fiindcă şi acest text putea fi interpretat în multe sensuri (probabil potenţa literară, care a cedat la încercarea de a mă corecta) şi fiindcă şi meseria se învaţă din mers (spune doamna pictoriţă Victoria Fătu Nalaţiu), m-a prins şi pe mine păcatul epigramei şi i-am răspuns: „Vă mulţumesc că m-aţi lansat/ Şi mi-aţi făcut un început/ Şi vreau să ştiţi că v-am iertat/ C-aţi încercat, dar n-aţi putut”.

Dar textul nu l-am trimis spre publicare, având în vedere proporţia succesului dintre mine şi El. Era doar o răbufnire a jignirii adusă prin stâlcirea versurilor mele. Iertăm, ca să fim iertaţi!

În curând am primit un plic cu toate textele trimise de mine şi corectate cu roşu, cu menţiunea „Încercaţi în altă parte!” Şi am încercat la Răsunetul, pe altă pagină.

După ce am publicat mai multe cărţi în care erau şi texte satirice şi un cunoscut critic literar mi-a făcut o apreciere bună (de fapt mai mulţi), domnul Misiuga i-a cerut soţului meu, pe care l-a întâlnit pe stradă, să-mi comunice că pot să-i trimit noi texte pentru pagina de satiră şi umor. Ceea ce n-am făcut, aşa încât călcându-şi pe inimă m-a interceptat la telefon cerându-mi acelaşi lucru.

Am reînceput colaborarea şi, după ce i-am scris şi câteva articole „note de lector” în care apreciam modul în care încearcă să-şi învingă tarele vârstei prin activitatea creatoare pe diverse tărâmuri (era vorba de păpuşile ce le crea) am devenit prieteni buni şi, după fiecare carte scoasă, venea acasă la noi şi în preajma unui pahar de vin servit cu soţul meu, îmi citea din viitoarele publicaţii. Şi mi-a dăruit mai multe păpuşi pe care le păstrez cu sfinţenie. Iar eu îi citeam din epigramele mele, iar dânsul ghicea întotdeauna ultimul vers, cel cu poanta. Şi-mi povestea despre copilăria sa, tatăl fiindu-i meseriaş ca şi al meu - şi am descoperit că în familiile noastre domnea aceeaşi atmosferă veselă şi optimistă. Aşa călătoream împreună pe aripile nostalgice ale trecutului asemănător şi ne-am legat sufleteşte, „păstrând proporţiile” (expresia am împrumutat-o de la doamna Jeniţa Naidin, de la care, de asemenea, am învăţat câte ceva).

Acum, domnul Misiuga s-a dus la ceruri, lăsând burgului o moştenire pe care nici măcar nu şi-a însuşit-o total, căci zicea: „Ideea de a crea aici un „Dracula Land” am avut-o eu, dar realizarea lui se datorează lui Ion Mânzat, care a înţeles, m-a sprijinit şi a făcut toate demersurile necesare”.

I-am scris cu drag un epitaf, care sună aşa: „Din cer senin/ Cu soare plin/ Plecat cu fuga/ Eu vă privesc/ Şi vă iubesc: Salut, Misiuga!”

A fost un învingător, care ştia că drumul spre culme se cucereşte cu greu, reacţionăm bine sau rău, dar cumpăna finală, se judecă după partea în care cântarul trage mult mia tare. Iată ce ne spune în „Predoslovie” la o carte de epigrame: „Tot căutând o poantă bună/ Dau mereu cu bota-n baltă/ Şi-atunci inima-mi tresaltă/ Şi-aud apa-n cap cum sună!”

O afirmaţie valabilă pentru cei care mânuiesc vocabulele.