Amintirile unui dascăl sas transilvănean Editura Culturală a Germaniei de sud-est München 1958

Expunere de motive
Simpozionul Cultural al Văii Bârgăului şi-a propus întotdeauna să aibă o cât mai largă deschidere spre trecutul acestei Văi, spre viitorul ei, dar şi spre lumea apropiată sau mai îndepărtată, lume care într-un fel sau altul are legătură cu spaţiul nostru geografic, istoric, social, economic sau cultural.
Presupun că numai lipsa unor materiale informative adecvate a făcut pe cei care au adus comunicări să nu abordeze şi teme „extrabârgăuane”.
Printr-o fericită întâmplare am ajuns în posesia cărţii al cărei nume l-am formulat deja ca titlu al comunicării mele.
Doresc să dau o pildă a faptului că oamenii sunt legaţi de locurile lor de naştere şi găsesc prilejuri –oriunde ar trăi- de a le onora după puterile şi talentul lor.
Este arhicunoscut faptul că saşii, trăitori pe aceste meleaguri transilvane încă de prin secolul al XII-lea -cea mai veche ştire ne vorbeşte despre anul 1103 ca început al colonizării, când aceştia au fost aduşi, primiţi şi trataţi ca „oaspeţi”- au construit, la propriu, o economie, o cultură şi o civilizaţie demne de laudă şi respect. Zona Bistriţei au denumit-o Nossnerland, probabil după localitatea Nossa din spaţiul Luxemburg de unde au venit primii colonişti care au fondat începând cu anul 1206 oraşul Nossa, adică Bistriţa de astăzi.
În al doilea rând, merită să menţionăm dragostea neclintită a saşilor statorniciţi pe meleagurile transilvane, pentru ţinuturile devenite o adevărată patrie. Fidelitatea săsească pentru Transilvania este vizibilă şi astăzi, astăzi când ei, reîntorcându-se cu nostalgie socotesc Transilvania ca fiind „Patrie pierdută”, acesta fiind şi titlul unei cărţi editată de Asociaţia Saşilor din Transilvania stabiliţi în Germania şi apărută la Bistriţa în anul 1998.
Nu doresc să aduc nici laude, nici omagii saşilor, dar prin ce voi prezenta, veţi vedea că este de fapt vorba despre o adevărată expresie de patriotism.
Credeţi că avem – mai avem- nevoie de patriotism?
Şi înainte de a trece la prezentarea propriu-zisă, vă spun două lucruri deosebite – mi se par mie- care se leagă cu tema:
Tatăl meu a trăit mulţi ani în Germania. După ce a murit am mers la locuinţa sa într-o comună de lângă Dresda şi am vorbit cu un vecin şi prieten al său care mi-a mărturisit următoarele: „Mereu-mereu tatăl tău spunea; -Deutschland ist nicht mein Vaterland”- ceea ce însemna- Germania nu este patria mea”. În podul locuinţei sale am găsit un aparat de radio vechi, mare, în cutie de lemn. Când l-am încercat am avut două surprize: -prima: aparatul funcţiona; -a doua funcţiona pe Bucureşti.
Cine a fost Thomas Frühm?
T.F. a fost un dascăl. Cum însuşi mărturiseşte, s-a născut la 6 martie 1884 „în marea comună ardeleană săsească Jaad.” (astăzi Livezile Bârgăului).
Aici şi-a petrecut copilăria, iar în Bistriţa, localitate ce pe atunci se numea Nossen, „am primit cea mai bună educaţie şcolară, apoi am studiat la înalte şcoli germane şi ungureşti şi în sfârşit am practicat meseria de profesor/dascăl, în Bistriţa”.
Cartea pe care doresc să o prezint, foarte scurt, conţine 5 capitole:
-Din zilele însorite ale copilăriei
-O nouă patrie
-Nori de furtună la orizont
-O cetate puternică este Dumnezeul nostru
-Catastrofa
La sfârşitul cărţii sunt prezentate 8 ilustraţii, de fapt poze ale vremii reprezentând: Conducerea miresei la cununie, Obergymnasium din Bistriţa (astăzi Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”), Vedere generală a Bistriţei la 1560, Vila doctorului Fruhm din Bistriţa-Aleea Măcelarilor 17, Frontul casei părinteşti din Iad- nr. 183-183 A -184, Agregatul cu generatorul şi turbina atelierului de producere a electricităţii din Iad, Atelierul, Parada elevilor din Nossen, o defilare din anul 1938.
Iată 3 dintre ele:

In capitolul I, „Din însoritele zile ale copilăriei”, amintirile sale încep cu al cincilea an de viaţă, prin reliefarea „chipurilor onorabile ale străbunicilor, bunicilor şi părinţilor”.
Tatăl său, mai întâi notar comunal iar apoi notar judeţean, era centrul familiei unite, alcătuite din mai multe generaţii. Sunt descrise imagini de neuitat ale satului său, ale Bistriţei, ale localităţilor megieşe, ale Văii Bârgăului. Despre Heniu spune că ar fi „un ultim vlăstar al Carpaţilor, care a lăsat să se vadă din înălţimea norilor săi viaţa şi agitaţia împrejurimilor”.
Cuvintele mele sunt prea sărace şi poate neconvingătoare.
Rămân, de aceea, pilduitoare vorbele sale:
„Cum aş putea uita locurile ce arată urmele activităţii mele şi ale strămoşilor mei, pământul pe care cu grijă şi dragoste l-am îngrijit, pământul în care şi-au găsit odihna osemintele strămoşilor? Pentru dorinţa şi nostalgia mea, distanţa ,depărtarea nu sunt un obstacol…
Există timpuri în care trăiesc visele mele treze, ca şi realitatea, calc oraşul, satul şi casa părintească, ca şi cum cu câteva ore înainte le-aş fi părăsit.
Patria rămâne pentru mine o avere indestructibilă şi de nepierdut. Mă simt împlinit de frumuseţea ei şi a tuturor prietenilor…
In capitolul 2, „O nouă patrie”, este vorba tocmai despre istoria saşilor care au găsit aici, în Transilvania o nouă patrie, Siebenburgen, patrie, căreia mulţi i-au închinat imne.
Este prezentată o poezie rămasă definitorie : Siebenburgen, Land des Segens, -Transilvanie, pământ al binecuvântării (sau binecuvântat)-, în care se spune despre Transilvania : pământ al răbdării (al toleranţei), verde leagăn al mai multor neamuri, dulce ţară, scump pământ natal.
Este descrisă inaugurarea Obergymnazium la 7 octombrie 1911, atmosfera, prezenţa, cuvântările.
Este descrisă în termeni sinceri convieţuirea şi buna înţelegere între grupurile etnice.

Apoi evenimentele din Primul Război Mondial, economia locală după război şi venirea Celui de Al Doilea Război Mondial.
După 23 august 1944 au venit zile grele pentru saşii din Transilvania, ca de altfel pentru întreaga populaţie din România. A urmat un îndelung şir de suferinţe datorită ocupării ţării de către ruşi: evacuări, deportări, trimitere la muncă forţată în Rusia (amintesc şi situaţia doctorului Fr.Payer, prezent anul trecut la Simpozion, care a scris şi el o carte pe această temă).
Aşa se face că, Thomas Fruhm, la fel ca şi alţii a găsit soluţia emigrării, ca o soluţie dureroasă, dureroasă dar neucigătoare în fizic. Ucigătoare în plan sentimental. Dovadă nostalgiile, amintirile, cărţile, imnele.
Nu pot să închei decât cu o strofă cu care a încheiat lucrarea sa de 128 pagini şi Thomas Fruhm, (preluat de la Adalbert von Chamisso) la adresa Transilvaniei:
„Fii roditor, o scump pământ,
Noi te binecuvântăm blând şi liniştit
Şi îl binecuvântăm îndoit pe cel ce mereu
Peste tine plugul conduce”.

Titus Wachsmann-Hogiu,

(Comunicare la Simpozionul Cultural al Văii Bârgăului)