Ana Ciobanu, Colegiul Național „Andrei Mureșanu”: Cioburile aduc ferestre curate

Ana Ciobanu este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, Bistrița și membră a cercului de creație literară de la Palatul Copiilor Bistrița. Dintre premiile literare obținute,  menționăm: Premiul I la Concursul Național de creație literară și artistică „Amândoi în aburul pâinii, Târgu Mureș, 2022, Premiul I și al Revistei „Convorbiri literare” la Saloanele „Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2022. A debutat cu proză în revista „Convorbiri literare”, în  noiembrie 2023.

(...) Ploaia a început să se înteţească. Îmi simt monologul strângându-se în jurul pieptului. El ia capătul mânerului și-l atinge uşor, dorind parcă să vadă dacă i-am stricat umbrela. Vreau să mă îndepărtez, să mă sustrag de pe scena pe care el joacă, dar suferinţa pe care i-am dedicat-o îmi ia cuvintele şi le aşterne pe obraz.

- Îţi mulţumesc că mi-ai întâlnit privirea cu formulele ce nu le-ai ştiut rezolva, îi şoptesc, fiind luată de faldurile ploii şi lăsându-l să-şi continue sceneta în care el are rolul pe care eu i-l cunosc replică cu replică şi eu rămân în spatele cortinei.

Fereastra sufletului meu a început să capete o fisură de la tot praful ce s-a lăsat pe suprafaţa ei. Tatăl meu nu a venit acolo, dar nişte zgomote de bucurie înaintau spre fereastra în care-mi locuia sufletul. Nu ştiam cum să-mi imaginez persoana ce-a ajuns la fereastră.

Un băieţel ce de-abia ţinea în mâini câteva teorii şi cifre şi-a lăsat numerele să acopere suprafaţa de zăpadă ce se întindea în jurul ferestrei. Focul din interiorul meu a început să aibă flăcări mai diafane, mai abundente. A bătut o cifră-n geamul ei. Şi ardea. Ardea de-ncântare că cineva a vrut să ajungă la nucleul meu, la esenţa mea, încă această joacă pe care-o aveam noi doi s-a disipat printre toate formulele ce el le înţelegea şi eu nu. Şi-a strâns toate numerele de pe zăpadă şi-a mers mai departe, lăsându-mi geamul să fie mucegăit în ignoranţă şi sufletul să privească la paşii noştri ce-au rămas în zăpadă. Paşii ce au rămas mai mult decât legătura noastră...

Bucata de tort stă în farfuria mea, pleoştită. Umplutura acaparează blatul şi frişca se combină cu cele două, dând impresia că în farfurie am o porţie de supă şi nu de tort. Ştiu că şi-a dat silinţa şi apreciez. Nimeni nu mi-a mai gătit un tort de la zero, iar voinţa lui mereu mă inspiră. M-a inspirat să îi aduc şi eu toate stelele de pe cer în versuri doar pentru simpla lui prezenţă.

- Ai gustat tortul? Vine el în grabă în bucătărie şi-şi şterge mâinile de pantaloni.

Zâmbesc atunci când îşi pune ambele braţe pe masă, sprijinându-şi bărbia în palme. Ochelarii îi stau într-o parte, iar părul răvăşit îi intră în ochii de mentă. Are o faţă obosită, dar nu o arată. Singurul lucru ce îi brazdează acuma chipul este o strălucire ce îi caracterizeaza sufletul. Sufletul ce mi-a găsit geamul sufletului îngropat adânc în pământ.

Locuiam eu în casa în care sufletul meu şi-a căutat cântăreţul ce nicioadată nu avea versurile potrivite pentru el. M-am mutat eu în locuinţa de odinioară a sufletului meu. Ce aşteptarea l-a despicat în două. Casa sufletului nu era mare. Ba chiar mă miram că sufletul meu mare şi energic a încăput în această cămăruţă. Pereţii erau instabili, iar fereastra era plină de murdărie. S-a înnegrit de la timp şi speranţe false. Mă intriga povestea sufletului meu. Doream să ştiu cauza descompunerii lui. Am deschis cu ezitare clanţa casei şi scârţâitul ei m-a pus într-o stare de alertă. Curiozitatea mă împinge pe cele mai ascuţite creste şi chicoteşte cât mă priveşte încercând să mă echilibrez în piedicile ce mi le aşterne pe drum. Înăuntru casei domnea o coroană de trandafiri. O coroană ofrandă pentru neglijenţa sufletului. O coroană ce se întindea pe toată suprafaţa casei, mascând ce se afla pe jos. Am început să înaintez printre culoarea intensă de roşu a florilor şi mireasma lor ce te făcea să uiţi de tot. Farmecul lor m-au distras, iar, când am ajuns lângă geamul ferecat, pământul a început să mi se descompună sub picioare. Am căzut, începând să mă înec în marea de pământ. El mi-a intrat pe sub piele, iar toate amintirile ce le ţineam la distanţă au început să mă ciupească de corp. În disperare, am început să ţip fără oprire. Suspinele îmi tâşneau din gură cât timp braţele înşfăcau cu disperare orice corp delicat de trandafir ce riposta înfingându-şi ţepii ascuţiţi în pielea mea amară.

• Vă rog ajutaţi-mă! Vă rog nu mă lăsaţi aici! Imploram eu mlaştina de trandafiri ce îşi lăsau dinţii în fiinţa mea fără suflet. Sufletul despletit pe care nici timpul nu l-a găsit. Sufletul la care nimeni nu a vrut să-şi asume melodia. Un suflet ce a rămas fără fereastră. A rămas acuma doar cu o plantaţie de trandafiri otrăvitori şi corpul meu ce urmează să fie sfâşiat de pământul noduros şi cu urme de trecut.

Un ticăit de ceas se plimbă pe petalele trandafirilor. Un ticăit de ceas trezeşte ceva de lângă mine. O bucată amorţită de suflet. O bucată de suflet căreia cineva îi cântă. Îi ticăie. Sufletului meu îi cântă cineva. Şi nu se opreşte.

• Ţi-am spus că poți să îmi iei un tort cumpărat, îi spun lui Dragoş ce aşteaptă să îi gust tortul.
• Iar eu ţi-am spus că mă fac şi bucătar pentru tine, îmi răspunde căscând ochii când iau o îmbucătură de tort.

Este ziua mea. De ziua mea plouă. Eu sunt în bucătărie. Iar fereastra sufletului meu acuma stă larg deschisă. Un ac de ceasornic îmi bucură sufletul.

Un suflet ciobit care nu a făcut niciodată cunoştinţă cu timpul.