Ana şi Iacob Tătar, o familie exemplară de dascăli

La Uriu, toţi ştiau, cu câtiva ani în urmă, că domnul director nu este altul decât domnul Iacob Tătar, cel ce se îngijea de soarta învățământului din satele Ilişua, Hăşmaşul-Ciceului, Cristeştii-Ciceului şi Uriu.
Doamna directoare. Da, aşa este cunoscută şi recunoscută doamna Ana Tătar , profesoara de limba română de la Şcoala Generală Crişteştii-Ciceului şi aşa va fi cunoscută mereu.
Zeci de ani , toţi cei care au parcurs distanţa, în kilometri,de la Beclean la Dej, au stat o clipă în faţa şcolii din localitate , pentru a mai spune o dată, dacă era nevoie!,, Asta e una din cele mai frumoase şcoli din judeţ! Aici e directoare doamna Tătar” Asta s-a întâmplat zeci şi zeci de ani , până în anul 2002. Atunci s-a pensionat doamna.
Dar imaginea şcolii s-a suprapus în aceşti ani și peste personalitatea doamnei directoare. Bun manager, exigent profesionist, căutat îndrumător, respectat concetăţean, veritabil adversar, dacă trebuia să spună adevărurilor pe nume , util susţinător al satului , în orice problemă ivită.
Ştia şi cunoştea satul, familiile, destinul şi strămoşii fiecărei familii.
De fapt, aceasta este imaginea familiei Tătaru, întregită de implicarea domnului director, Iacob Tătaru, soţul doamnei, cel ce a păstorit soarta şcolăreilor din comuna Uriu, zeci de ani.
Şi au ştiut s-o facă împreună , asigurându-ţi încrederea că eşti sub toiagul protector şi respectat. Au rămas şi astăzi aceiaşi piloni de bază atât în societate cât şi în biserică.
Sigur, vremurile s-au schimbat, timpul a trecut lăsând răgaz de odihnă, după atâţia ani de trudă. Şcoala a continuat să rămână la fel, căci avea proiecţia unor buni gospodari. Profesorii formaţi aici, de doamna şi domnul , la şcoala implicării, unii, foşti elevi de-ai dânşilor, nu puteau să-i schimbe profilul . Au rămas la fel de devotati , mereu veritabili şi exigenţi cu ceilalţi şi cu ei înşişi.
Asta i-a învăţat doamna şi domnul director și aveau dreptate!
Calitate trebuia să reiasă iar talentul trebuia să răzbată . Provocările erau cartea de vizită a şcolii şi dascălilor dânşilor. Îţi trebuia originalitate, căutare şi...poate, puţină imaginaţie.
În primul rând, la lecţii, dar, nu numai. Dascălul format la şcoala dânşilor trebuia să prezinte şcoala la înălţime, în orice situaţie. Nu era lucru puţin să le fii subaltern: harnic, serios, implicat şi devotat meseriei.
La concursuri şi examene, elevii şcolii nu aveau nevoie de nici un fel de prezentare.
Principialismul a fost cerinţa maximă în susţineri şi reprezentări. Iar etichetările bune şi-au dovedit formularea...Se menţin şi astăzi, la fel ca şi prezenţa domnilor la orice activitate desfăşurată aici. Invitaţia este făcută cu respect, oricând.
Munca susţinută în pregătirea elevilor, în susţinerea valorilor din zonă şi mai ales a istoriei locale , s-au aşternut ca o broboadă. Aici, buna înţelegere şi toleranţa , susţinute în diplomaţia convieţuirii au ridicat şcoala, satul şi comuna la nivel de metropolă.
Reprezentanţii ministerului erau aduşi aici pentru a găsi condiţii optime create şi oameni de valoare . Ştiau că imlicarea este o stare de fapt, continuă, iar verificarea scoate la iveala acelaşi lucru: progresul .
La fel şi pariotismul local şi naţional a fost dovedit răspicat cu orice ocazie şi mai ales în cadrul acţiunilor de dezvelire a monumentelor, care la Cristeşti n-au fost puţine.
Oare, prezenţa Lupei Capitoline, în faţa şcolii, este o întâmplare? Oare Monumentul Eroilor neamului, dezvelit cu atâta fast, a a fost o excepţie? Şi multe la număr....nenumărate....
Dragostea de neam, de străbuni, de istorie, de cultură, pe care domnii Ana şi Iacob Tătar le-au adunat în frumoasa Monografie a satului , fără să aştepte invitaţii speciale din partea cuiva, sunt alte dovezi de suflet. Nu-i uşor să nu refuzi niciodată nimic din ceea ce susţine imaginea satului.
Nu-i uşor să–i faci pe cei din jur să-ţi respecte munca , păstrănd ritmul, zeci de ani, trăind în modestia specifică oricărui dascăl . Iar rezultatele școlare să rămână drept argument, peste timp.
Fiecare dintre noi ştim că frumoasele cuvinte pot fi spuse doar rareori sau niciodată . E un fel de accept a situaţiei, înţeles ca un Jurământ al lui Hipocrate depus la început. Pe piedestaluri trăiesc unii doar imaginativ, dar un piedestal al recunoştinţei este necesar de aşezat în faţa celor care şi-au slujit meseria şi s-au îngrijit de soarta puilor de om...pentru un timp trecător, din vremelnica viaţă ...
Le urăm sănătate domnilor directori Tătar, adăugând mulţumiri şi recunostinţă de la toţi învăţăceii satului, cei ce se mândresc cu domnul şi doamna lor, de la colegi şi subalterni, de la cei care au simţit că trebuie să scrie ceea ce trebuie . Şi loc ar mai fi. Si cuvinte s-ar găsi... Fără să –i obosim pe cei care citesc,
rostim , zâmbind recunoscător, vorbele cântecului:

“Cu doamna, cu doamna, cu ea să nu te pui,
Că ea e doamna noastră şi n-o dăm nimănui.
Cu domnul,cu domnul,cu el să nu te pui,
Că el e domnul nostru şi nu-l dăm nimănui... “
Cu respect, în amintirea anilor frumoşi , în care ne- aţi fost directori, ca o frumoasă aducere aminte, respect şi preţuire,

Nadia şi Cornel Urian şi mulţi, mulți alţii.....