Odihnă veșnică, domnule director Iacob Tătar!

Un ultim cuvânt…

 De câteva zile știam că domnul director Tătar Iacob se simte rău. Tot mai rău. Știam de problemele de sănătate ale dânsului, dar speram ca finalul să mai întârzie, cortina vieții să nu se lase încă, să mai aștepte… Dar ea n-a vut, n-a stat la învoială cu nimeni. E prea încăpățânată…Răpune și alege după cum vrea ea. Nu întreabă și nu-i pasă! 

Cei ce treceau înspre biserică, prin dreptul casei  familiei Tătar, o făceau în tăcere azi, transformând liniștea în respect și protejare a celui ce se știa că  suferă. O făcea în tăcere și cu multă demnitate.

La ieșirea de la slujba de priveghere de seară din biserică, oamenii satului au aflat cu durere ca domnul director a plecat. A plecat într-o lume mai dreaptă, fără suferință, fără durere și întristare, fără  boli necruțătoare și vești triste, în care parcă uiți să râzi, dar mai continui să speri…

Au început să sune telefoanele.Vestea s-a răspândit repede. Clopotele au început să plângă cu jale.

A mai căzut un stâlp al satului, a mai plecat un Om. Fostul director al Școlii Gimnaziale Uriu, ani și ani, mulți la numar, apoi director al Școlii Gimnaziale Cristeștii-Ciceului, de unde s-a și pensionat, prieten, coleg, sfătuitor, model de dascăl, îngăduitor și exigent, a știut să lege numele școlii de numele familiei, să-l facă cunoscut și respectat, să-l apere și să-l protejeze, cu mândria atâtor generații împlinite. Și asta, în ciuda  greutăților vieții de atunci, din vremea colectivizării, căci și dânsul era fiu de țărani, oameni simpli ce se zbăteau în valurile vieții deloc ușoare, reușind să urce treptele competenței .

Acestea au fost motivele pentru care a rămas atașat toată viața de satul și oamenii locului, trăind alături de fiecare bucuriile și înțelegându-le  necazurile și greutățile. Știa oricănd să strecoare o glumă potrivită în momentul potrivit, descrețind frunțile cu priceperea și nevinovăția afisată, specifică omului intelligent. De aceea se făcea iubit deopotrivă și de cei tineri, și de cei vârstnici, și-l înconjurau cu drag și simpatie.

Din păcate, viața trece repede și are o singură direcție pentru toti. Nu-ți lasă  timp decât pentru amintiri și regrete. Iar cel mai mare este că sunt oameni  și nu puțini, precum domnul Tatar despre care ar trebui să se scrie mult, în timpul vieții.

Am făcut-o cu vreo doi ani în urmă, iar materialul l-am prins în revista Asociatiei Învățatorilor din judet, la rubrica ,,Portret de dascăl’’.

Susțin și acum, ca și atunci că dascălii trebuie să rămâna prinși în rama neuitării, a respectului și prețuirii veșnice. Să exprimăm totul frumos și curat, cu aceeași grabă  precum cea cu care alergăm spre niciunde, căci finalul se scrie singur…Azi, printre ecouri de colinde …

În loc de final, o poezia ce ar completa un gănd:

Tu, DASCALE...

Nimic nu-i mai de preț

Ca truda ce-o depui,

Nimic nu-i mai de preț

Ca și răsplata ce-o primești

Măsura nu-i...

Nu-i  ban s-o cumperi!

Căci mulți vor fi acei ca tine

Ce vor să strălucească

Dar n-au cum.

Vor renunța

Căci nu au suflet...

Nu știu a creste-un pui!

Un pui de om, un înger de copil

De mâna l-ai purtat

Convins fiind

Ca n-ai să fii uitat!

Nu-i timp, nu-i vreme de pierdut

Nu poți schimba și nici alege

Nu poți nesocoti

A lumii aspră lege.

Primești atâta prețuire și respect,

Faci parte din trecut

Din anii-n care-ai îndrumat

Un pui, o viață, un destin,

Ai construit ce tu te-ai priceput.

Și n-ai cerut nimic

Ba chiar ai dăruit și-ai semănat

Tot dorul și iubirea ta de neam.

Așa crescut-au puișorii tăi

Din seminția marelui Traian

Și din credința de-a rămâne

OM.

TU, DASCĂLE…!

                                   Prof. Nadia și Cornel Urian