Anamaria Mihăilă, profesoara de 10, n-a reuşit să-și găsească catedră în judeţ, deşi a fost loc și la liceul de acasă din Sângeorz Băi. A aflat după ce și-a luat post în județul Cluj

„Mi se pare o excelentă abordare a Ministerului de a pune concursul naţional înaintea tuturor pentru că, din păcate, au fost atât de mulți tineri care și-ar fi dorit să intre în sistemul de învățământ, au luat 10 la concursul naţional şi nu au avut ce posturi să aleagă din coșul posturilor disponibile pentru anul următor sau pentru perspectiva titularizării. Până la urmă, şi un cadru didactic titular, dacă îşi doreşte un post nu are nicio interdicție, se poate duce la concurs. Poate să ia o o notă pe măsura pregătirii pe care o are şi postul va fi al lui. Această chestiune cu inversarea criteriilor valoare/vechime şi alte considerente din punctul meu de vedere așază lucrurile pe un făgaș normal, cel al competențelor, care să dea șansă primenirii şi intrării tinerilor în sistemul de educație. E excelent că se întâmplă aşa. Sperăm din inimă ca sistemul să devină atractiv pentru absolvenții foarte buni ai mediului universitar”, a spus inspectorul şcolar general Camelia Tabără la o ședință cu directorii de şcoli din acest an calendaristic. Nimic de zis, frumoase vorbe. Dar vorba aceea: în teorie suntem buni, dar practica ne omoară!
Să exemplificăm. Anamaria Mihăilă a demonstrat că este un profesor de nota 10, obținând la examenul de titularizare nota maximă. Mai mult, șefa de promoție de la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca a dat inspecții în două județe, Cluj şi Bistriţa-Năsăud, la ambele primind 10. Și-a întregit palmaresul notelor de 10 la examenele din cariera de profesor, obținând 10 curat la examenul de definitivat, susținut la Cluj. Dorinţa ei a fost să-și găsească o catedră în judeţul natal, fiind originară din Sângeorz Băi. Dar n-a fost să fie așa. A fost loc chiar și la liceul din localitatea natală, la catedra de Limba română (de fapt 13 ore și, probabil, sunt sigur că se mai găseau ceva ore ca să fie catedra completă). Dar de aceste ore sângeorzanca noastră n-a aflat decât a doua zi, după ce și-a luat post în județul Cluj. Nu era firesc ca să fie abordată și cooptată de conducerea liceului din localitatea natală? După cum se vede, nu! Oare așa avem grijă de tinerii noștri de valoare, așa vom primeni sistemul de învățământ? Trebuie lăsate la o parte orgoliile, invidia și alte asemenea. Oare n-a fost un mod de abordare greșit în ceea ce privește managementul instituțiilor de învățământ? Dacă-i așa, pot să mă gândesc că acest post a fost rezervat „unuia de-al casei”, cu „dedicație” cum se spune. Să fi fost impus de superiorii învățământului de la județ conducerii liceului? Numai ei o pot lămuri.
Deși tuturor nu ne place și, aparent, ne este teamă de mediocritate și fugim de ea, majoritatea dintre noi ajungem destul de repede să ne complacem în medie. Așa ne este mai comod. Probabil că acesta este paradoxul mediocrității. Totuși, nu are de ce să ne fie frică de medie, de mediocritate. Una din definițiile normalității este exprimată tocmai de această realitate mediană. Numai că fiecare dintre noi știe că, adoptând o alegere a „locului căldicel“, nu are prea multe șanse să se realizeze pe sine și nici să cucerească vreodată locul excelenței. Iar asta poate fi ceva de neacceptat pentru omul mediocru, pentru că el vrea să participe la înfăptuirea marilor idei ale organizației sale, dar fără a se implica, fără a-și asuma riscuri și responsabilități. Prin tot ceea ce face își întărește poziționarea sa la mijloc, la locul căldicel. Acționează cu teama de a nu-și depăși bugetul și punându-i pe alții să-și asume efortul și riscul vreunei inițiative care merge în direcția excelenței organizaționale.
Iată de ce Petru Creția spunea că „omul mediocru este o crisalidă din care niciodată nu se vor naște aripile unui zbor“. Se spune ca românul este un geniu neînțeles, capabil să se descurce în orice situație, care a făcut din „descurcărism” tactică națională de supraviețuire. Pe undeva, este adevărat. Poate tocmai de aceea arată societatea românească așa. Ne-am învățat doar „să înnădim” problemele și nu să le rezolvăm temeinic. Mult însă n-o să mai meargă așa. Rezultatul este logic: lucru de mântuială, nu de mântuire.