Provocările anului şcolar actual au devenit apă de ploaie

Sfârşitul de an şcolar este o perioadă a evaluărilor. Nu e vorba doar de evaluarea elevilor sau a profesorilor. Acestea este prinsă într-un grafic strict – examene pentru elevi, calificative pentru profesori. Dincolo de astea, ce evaluări se mai fac sau cum ajunge rezultatul lor în spaţiul şcolar general? Inspectorii şcolari sau directorii din minister vor fi având şi evaluatorii sau evaluările lor, cu un anumit impact in acţiunea educaţională, dar ceilalţi factori implicaţi în educaţie?... Ce se întâmplă cu aceştia? Cine, cum şi cu ce eficienţă le face evaluarea? Dă cuiva de gândit faptul că Legea Educaţiei n-a trecut încă de Parlament, că Guvernul n-a elaborat un proiect mai puţin contestat al acestei legi sau că n-a finanţat învăţământul la nivelul aşteptărilor, că ministerul de resort n-a gestionat adecvat (ce să mai spunem de rezolvări?) crizele din învăţământ?

Dacă ar fi să dăm un calificativ anului şcolar prin care am trecut, ce am putea spune despre acesta? Prin ce an ... educaţional ne-am dus truda? Ar trebui să recunoaştem că a fost un an al speranţelor, al aşteptărilor sau al provocărilor. Am avut un ministru al învăţământului tânăr, cu – s-ar zice – deschidere spre modernitate, spre învăţământul european sau mondial, că am aplicat o nouă formulă de bacalaureat, că s-a încercat optimizarea ieşirii din ciclul gimnazial, că s-a propus o nouă lege a învăţământului, că a venit o echipă guvernamentală care a promis o salarizare mai bună oamenilor din învăţământ, că s-a afirmat încă o dată că învăţământul este prioritate naţională, că lupta sindicală s-a înteţit până la a-şi da duhul şi multe altele... Atâtea lucruri minunate, devenite rând pe rând, irevocabil, apă rece de îmbătat naivii!...

S-ar putea spune că o seamă de disfuncţii din sistemul educaţional sunt generate de criza prin care trece ţara şi lumea. Este adevărat doar în parte. Când am început anul şcolar încă nu se vorbea despre criză, dar proiectul noii legi a educaţiei tot a fost dat peste cap. Cu toată criza – şi cu atât mai mult – Parlamentul ar trebui să dea o lege cât mai puternică a educaţiei, care să înfrunte criza, care să înfrunte lumea actuală. Guvernul ar trebui să găsească acele soluţii care să facă învăţământul viabil, o avangardă a ieşirii prin educaţie din criză. Cuvinte mari?!... Enunţuri retorice?!... Tinerii ar trebui pregătiţi în aşa încât să facă faţă noilor provocări, nu crescuţi într-o filosofie a neputincioşilor. Dacă dascălii mai fac apostolat, câţi şi cît îl fac, ce parlamentar, guvernant sau manager din educaţie şi-a pus demersul închinat educaţiei sub semnul apostolatului? Programe analitice există şi sunt aplicate, manuale există şi sunt folosite, idei metodice tot apar şi sunt puse în practică la clasă – ce împiedică instanţele decizionale ca asemenea lucruri să fie „decise” corect şi adecvat, să ajungă în şcoală într-o formă incontestabilă?

Există încă o stare inerţială care face ca lucrurile să mai meargă în şcoala românească, în anumite şcoli. Această evoluţie inerţială nu ţine de managementul naţional al învăţământului, ci de câţiva dascăli care se mai sacrifică şi care, poate, mai privesc cu naivitate sau cu o mentalitate învechită (!...) spre cei care se joacă, imprevizibil, cu soarta învăţământului. Privind spre învăţământul românesc, ai impresia că bătălia din educaţie (era să zi mediatică) se duce în altă parte decât în zona ce vizează activitatea elevului şi a profesorului. Într-o vreme şi o societatea a libertăţilor democratice, pare de la sine înţeles ca elevii şi profesorii să meargă la şcoală, indiferent de ce li se vâră în cap (elevilor) sau de cum sunt recompensaţi pentru ceea ce fac (în cazul profesorilor). Datorită inconsistenţei proiectului educaţional naţional, elevii sunt un fel de cobai, pe care se încearcă tot felul de formule educaţionale. Orientarea şcolară e precară, societatea goleşte de sens aşteptările tinerilor, dascălii sunt acuzaţi că nu-şi schimbă mentalitatea în vreme ce nu li se oferă vreun program consistent de formare continuă.

Privindu-i pe tinerii care ies acum de pe băncile şcolii (universitate sau liceu), putem recunoaşte cu mâna pe inimă că i-am format pentru societatea cunoaşterii, pentru provocările acestei lumi? Putem spune că acest an şcolar i-am învăţat ceva „în plus” (faţă de convenţie), că sistemul educaţional i-a antrenat într-un proces ameliorat faţă de anul trecut, faţă de anii trecuţi? Ce se alege din învăţământul centrat pe elev? Poate deruta unor profesori (buni) că vor rămâne fără salariu sau chiar fără catedră, acum când învăţământul românesc (dacă ar intra în parametri normali) ar avea încă nevoie de profesori (buni), de specialişti în educaţie!...

Cum a fost anul şcolar din care ieşim? Promiţător ca orizont de aşteptare, ca relief. Dezolant în realitate, cenuşiu, bâlbâit, derutant. Continuând o reformă făcută la cacialma. Într-un an ameninţat la propriu de ploi, provocările anului şcolar actual au devenit apă de ploaie.