Va putea Codul Educatiei să învingă realitatea tulbure, care îl generează?

Momentul actual al evoluţiei învăţământului românesc marchează poate cea mai dureroasă necesitate, din perioada postdecembristă, de finalizare a reformei din sistem, de fundamentare a acesteia printr-un act generic, sintetic şi coerent, funcţional, cu bătaie mai lungă. Dar, în acelaşi timp, acest moment pare cel mai puţin proprice elaborării unor legi fundamentale, desigur necesare, pentru că o asemenea elaborare este subminată fără echivoc de o serie de, să zicem, disfuncţii de ordin politic, metodic, social etc. Efortul ministerului de resort de a realiza un Cod al Educaţiei este salutar, dar un asemenea pachet legislativ ar trebui gândit departe de influenţele crizei generale prin care trecem, influenţe care, din păcate, îşi pun amprenta fără echivoc, generând inconsistenţe ce nu-şi vor ascunde efectul.

Momentul realizării Codului Educaţiei îl aşează însă între nevoie şi disfuncţie

Codul Educaţiei este binevenit. Era necesară, aşa cum recunoaşte ministrul educaţiei, o aducere la zi a legilor din învăţământ elaborate în perioada postdecembristă, o adunare a lor într-un „corpus” coerent şi fiabil, accesibil, care să răspundă aşteptărilor tuturor „actorilor” ce ţin, într-un fel sau altul, de sistem: manageri din educaţie, profesori, elevi, părinţi ş. a. Vine cu o serie de ameliorări ale procesului educaţional, soluţionează aspecte care mergeau prost, elimină inconveniente, încearcă, într-un cuvânt ... salvator, să compatibilizeze (poate să integreze) învăţământul românesc cu învăţământul european. Se trage cu ochiul (sau cu computerul) spre modele străine, fără a se uita de realităţile/tradiţiile autohtone... Este cel mai generos corpus legislativ, după cel al lui Andrei Marga, oferit învăţământului, rezultat, se pare, al unor fructuoase discuţii dintre experţii din sistem şi ceilalţi actori interesaţi. Momentul redactării sale îl aşează însă între nevoie şi disfuncţie. Era aşteptat, dar cât de „aplicabil”, de funcţional va fi? Poate că prezenţa proiectelor „din opoziţie” (din afara sistemului educaţional – Miclea, Adomniţei) vor fi ascuţit condeiele şi minţile celor care au lucrat la actualul corp legislativ, discuţiile (şi nu dezbaterile) vor fi generat nişte soluţii în plus, dar presiunea şi determinările politice vor înceta la un moment dat, contextul se va schimba şi atunci de câtă autonomie, de câtă emergenţă va beneficia actuala legislaţie? Pactul Naţional pentru Educaţie o recunoaşte, o va susţine şi va veghea la aplicabilitatea ei? Sau acest Pact Naţional pentru Educaţie aparţine trecutului, după cum se pare?

Crede cineva că se va putea face o dezbatere publică serioasă a Codului Educaţiei în (doar) aceste trei săptămâni?

Momentul lansării Codului Educaţiei e neprielnic. Oala politică fierbe sub presiune şi, mai mult, este şi vacanţă. Cum, în ce condiţii, cu ce membri şi în ce termene lucrează echipele de proiect? Vin din vacanţă, se gândesc la concedii şi la salarizări, fac muncă nenormată din imbold patriotic? Sunt întrebări simple, dar trimit la realităţi care nu favorizează proiectul. Premierul fixează perioada de elaborare şi, concesiv, de dezbatere publică... Dar chestiunea, în esenţă, nu ţine doar de politic, ci şi de o aplicaţie expertă. Pot experţii să gâfâie sub stindardul politicii de moment? S-a făcut o fundamentare teoretică, cu toate conexiunile ce incumbă, a Codului actual? Ştie cineva cum se desfăşoară dezbaterea publică a reformei de curriculum lansată în iulie, reformă conexată cu actualul „cod”? Crede cineva că se va putea face o dezbatere publică serioasă a Codului Educaţiei în (doar) aceste trei săptămâni, când lumea didactică, în vacanţă, aude că i se diminuează retribuţia şi că va trebui să stea, pe gratis, două săptămâni acasă?

Criza actuală nu poate încuraja actualul pachet legislativ al învăţământului

De-a lungul anilor, legile din învăţământ au fost elaborate pe o iluzorie creştere economică, menită, aceasta, să asigure o susţinere financiară a proiectelor de dezvoltare, de reformă a învăţământului. Mişcarea sindicală a determinat creşteri ale sustenabilităţii atât în direcţia infrastructurii, cât şi, de exemplu în aceea a salarizării cadrelor didactice. Şi nu numai. Erau momente şi mişcări favorabile realizării reformei, care, însă, în chiar acele condiţii, n-a atins aşteptările. Finanţările, câte au fost, autohtone sau europene, n-au hrănit o reformă reală, care să se regăsească în reuşite notabile ale sistemului. Cine ne poate asigura că actuala reformă va avea susţinere economică? Întrebarea este retorică. Ea va fi privită cu ironie. E, desigur, o întrebare gratuită. Criza actuală nu poate încuraja actualul pachet legislativ al învăţământului. Actuala lege însă – trebuie să o spunem clar – nu trebuie să fie o expresie a crizei, cum nici aceea a unei raportări inocente la realitatea învăţământului şi a ţării. Realitatea care generează această lege este incoerentă, amestecată – politică şi învăţământ – şi insuficient definită.

Învăţământul românesc îşi aşteaptă încă reforma

Lucrurile sunt complicate. Descentralizarea reformatoare merge spre primării care nu mai au bani cu care să funcţioneze, dascălii sunt tot mai puţin motivaţi să-şi urmeze/onoreze profesia, lucrările la infrastructură sunt blocate din lipsa finanţării (ce să mai zicem de diversificarea spaţiilor destinate învăţării?), nu sunt bani pentru microbuze şcolare, vorbim de decongestionarea programei astfel ca dascălul să aibă mai mult timp pentru relaţionarea cu elevul în timp ce, prin comasări, creşte numărul de elevi pe clasă...

Dacă învăţământul liceal devine obligatoriu, atunci, cu clasa pregătitoare (de la maternal), vor fi 13 ani de şcoală, ceea ce este cam mult, mai ales că „sursele de învăţare” ale elevului se extind – în mod real – dincolo de spaţiul şcolii. Vorbim de o mai netă individualizare a tipurilor/profilurilor de liceu, în vreme ce alte sisteme de învăţământ caută, la ora actuală, modalităţi de „compatibilizare” a lor, de regăsire a lor într-un „trunchi comun”, de flexibila a tranzitării de la un profil la altul, pentru creşterea oportunităţilor de formare. Eliminăm oralul de la bac şi ducem evaluarea competenţelor de comunicare orală pe parcursul clasei finale de liceu, suprapunând un timp de evaluare finală peste evaluarea curentă, câtă vreme abia am constatat eşecul evaluării de ciclu suprapuse peste evaluarea de parcurs prin tezele cu subiect unic. Ca să nu mai vorbim de formarea continuă a cadrelor didactice, formare repusă în atenţie de actualul proiect legislativ. E nevoie de o pregătire periodică în informatică, în pedagogie, pe disciplina de specialitate. Deşi pregătirea informatică ar ţine, în cele mai multe cazuri, încă, de formarea iniţială. Atragerea de fonduri europene pentru formare continuă de către inspectoratele şcolare şi de către casele corpului didactic, prin proiectele la care se lucrează, nu va satisface întreaga paletă de formare indusă de actuala reformă. E nevoie de regândirea cu foarte mare seriozitate a formării periodice a cadrelor didactice, la 5 ani, printr-o reformă reală şi a acesteia, prin realizarea unor conexiuni clare, fiabile şi eficiente, între universităţi, inspectorate şcolare şi case ale corpului didactic. (Dar acesta e un subiect care merită o tratare aparte.)

Învăţământul românesc îşi aşteaptă încă reforma. Cine o face? Cine o va face? Cine va avea puterea să o ducă la capăt? Şi asta într-un timp util, nu unul al aşteptărilor neonorate. Experienţa ne-a învăţat că lucrurile rămân mereu neterminate, încărcate de disfuncţii, valabile eventual pentru un mandat - care o fi acesta. Lucrurile sunt coapte pentru ieşirea din tranziţia menţinută de o reformă neterminată. Vom putea face pactul marcării unui asemenea moment?