Andrei Marga: Cazuistică morală

Unul dintre sociologii de referință ai erei postbelice, Niklas Luhmann, estima în anii nouăzeci că are loc o „dezmoralizare (Entmoralisierung)” a societății. Oamenii ar lua decizii mai mult din interes, din calcul de adaptare, decât din considerente morale. Ar trebui să ne obișnuim cu o lume de funcții împietrite, în care morala este doar ornament.

Știm bine că moral este să-l respecți pe celălalt și să faci binele din pornire lăuntrică. Cât mai este așa? De pildă, azi,  mulți condamnă, pe bună dreptate, crimele istoriei. Dar în ce măsură le condamnă asumându-și că fiecare viață este un scop în sine, nu doar pentru că este „politic corect”? În democrație, se ține cont de opinia celuilalt, dar cât se face din convingere și cât  din conformism?

Personal, am o altă opinie decât fostul meu profesor de la Universitatea din Bielefeld. Morala traversează, într-adevăr, o istorie nefastă, dar de motivațiile și regulile ei va fi nevoie dacă se vrea, totuși, o viață demnă de om. Morala se cere, însă, readecvată, iar etica reclădită.

De aceea, am și încheiat volume cu considerente de etică. De pildă, în Societatea nesigură (2016), printre ieșirile din nesiguranță am dat „demnitatea umană ca principiu”. În Rațiune și voință de rațiune (2017), am încheiat cu „unitatea morală a vieții”, în Ordinea viitoare a lumii (2017), cu „responsabilitatea politică”, iar în După globalizare (2018), cu tema „vieții false”. În Justiția și valorile (2020), analiza culminează cu tema „onoarei”, în Profunzimea artei (2020), cu „verticalitatea intelectualilor”, iar în Statul actual (2021), cu „integritatea ca reper”. Volumul Pragmatismul reflexiv (2017) sfârșește cu articolul „Cum abordăm opiniile altora?”.

Faptul că am încheiat cu reflecții de etică nu ține de tradiție. De altfel, cultura română a văzut, în filosofie, mai mult teoria cunoașterii și metafizica, încât etica și filosofia vieții publice au rămas periferice. Chestiunile de etică i-au revenit literaturii, iar cele ale vieții publice, jurnalisticii. 

Desigur, morala nu ține loc de politică, de acțiuni economice și sociale. Dar poate insufla acțiuni și le condiționează. Convingerea mea este că nu se  pot depăși crizele actuale fără morală. Valorile morale sunt rareori întreaga soluție, dar rămân mereu parte a soluției.

Astăzi, pe lângă o serie de alte crize grave, se trăiește și o criză morală. Concretismul sau reducerea comportamentului la  gesturi izolate („este băiat bun, căci mă respectă”), reducerea regulilor la ceva măsurabil  („este democrație, căci votez ce vreau”), relativizarea valorilor („acolo sunt America și Germania, dar viața noastră este aici”) sau acceptarea lor după interese („guvernarea bună este a partidului meu”) s-au extins. Ele duc oamenii în ispită și societățile în crize.

Ele sunt și indicii ale intrării în  societatea imoralității extinse. Aceasta este societatea în care au triumfat egoismul și funcționalismul. Au și dovedit-o diagnoze precum „epoca vidului valorilor” (Lipovetzky), „societatea cinismului” (Sloterdijk), a „minciunii” (George Șerban, Reinhardt), „a narcisismului” (Maas),  a „indiferenței” (Slama).

Adaug în cele ce urmează zece indicatori ai imoralității luați din viața actuală și-i exemplific. Fiindcă literatura lumii a întrevăzut soarta moralei, evoc apoi teme etice ale marii literaturi, relevante și astăzi. În încheiere propun reclădirea eticii.

Primul indicator al imoralității este „înșelarea organizată a cetățenilor”. Exemplu este faptul că, în pandemie, așa cum a atras atenția și Apelul Vigano (2020), în unele țări, guvernele au vrut să profite restrângând libertăți și drepturi fundamentale, spre a promova politici care altfel întâlneau opoziții. Autoritățile aveau dreptul, desigur, să ia decizii într-un cadru constituțional, dar au excedat acest cadru. Mai mult, în România, în 2020, autoritățile s-au lăudat propagandistic că țara ar fi  exemplu de combatere a epidemiei, în vreme ce mortalitatea era aici, proporțional, cea mai mare din Europa. În iunie 2021, aceleași autorități au proclamat „sfârșitul epidemiei”, dar, în septembrie 2021, România a înregistrat mai mulți infectați în unele zile decât toată Europa la un loc, la mortalitate ajungând  între primele trei țări din lume.

Un alt exemplu este declarația „v-am adus optzeci și trei de miliarde de euro” de la Bruxelles. Știm că totul era în cadrul unui amplu program al Uniunii Europene de relansare pe direcții moderne a economiilor afectate de pandemie. Numai că nu a obținut vreo persoană acei bani și în nici o altă țară nu s-a pretins așa ceva. Banii, în parte, reveneau României din bugetul multianual, o altă parte sunt împrumuturi, iar restul sunt granturi. Deci, cu totul altfel stau lucrurile!

Al doilea indicator este „expansiunea fraudei sub convingerea că se dovedește anevoie”. Ca exemplu, nu demult, cancelarul Austriei a demisionat, după ce s-a dovedit că a finanțat o publicație pentru a-i realiza sondaje favorabile. Faptul a fost tratat pe bună dreptate ca furt, iar cine fură trebuie să plece. În câte alte locuri nu se finanțează, însă, presă, spre a o îmblânzi sau a-i obține sprijinul?

Alt exemplu se referă la Planul National de Relansare și Reziliență. Cum se știe, acesta este conceput de Uniunea Europeană în interes public, iar de el este legată cerința de a fi discutat în fiecare țară cu forțele politice și civice. În România nici măcar Parlamentul nu l-a discutat. Programul a fost deturnat pe ascuns spre clientelă. Se voia, de fapt, obținerea semnăturii Comisiei Europene pentru ca apoi să se spună că aceasta a decis folosirea resurselor. Doar că falsificarea nu este fără costuri, încât, încet, dar sigur, se ajunge ca pierderile datorate proastelor decizii să egaleze împrumutul!

Al treilea indicator este „practica delațiunii”. Exemplu este atacarea de persoane care își pun ideile în dezbatere publică. S-a revenit în fapt la suspiciunea anilor cincizeci – doar că supravegherea nu o mai fac organe de urmărire penală, ci tot felul de „trimiși” prin locuri dosite. Neputând face față ideilor, aceștia denunță sau atacă pe față persoanele. Răspândirea fără precedent a sofismului „ad hominem” ( a ataca nu teza cuiva, ci persoana sa, pentru a abate atenția) este rezultatul. În locul dezbaterii publice curate, care asanează o societate, se înaintează spre împotmolire în delațiune, falsă ierarhie a valorilor și ineficiență.

Un alt exemplu este acela că, fiind incapabili de proiecte și de a duce țara înainte, decidenți ai României actuale au trecut la blamarea țării. Au făcut-o  când au declarat că România actuală este „stat eșuat”. După ce au comunicat la Bruxelles că  România nu este capabilă să exercite președinția rotativă a Uniunii Europene! Și după ce agită în declarații tot felul de „pericole”, începând cu „antieuropenismul”. România nu trăiește acum, har Domnului, asemenea pericole, dar decidenții le inventează, din carențe evidente.

Al patrulea indicator este „malformarea stărilor de lucruri”. De pildă, se știe că  democrația este dinamică și nu se menține decât cu  oameni responsabili și cu democratizare. Pe de altă parte, lumea este în schimbare. Democrația liberală este provocată de variante noi, „statul de drept” are alternativă mai bună în „statul de drept democratic”, prevăzut de altfel în Constituțiile de după al Doilea Război Mondial. Noile realități și aceste provocări ar trebui prelucrate din punctul de vedere al democratizării. Unii au apucat însă toiagul stagnării și dezinformează despre realități din Grecia, Polonia, Ungaria și alte țări.

Am fost printre cei care au conectat România la resurse financiare internaționale în domeniul educației – programe, burse etc. Reușita acestei conectări și efectele benefice au fost mari. Educația din România a fost smulsă din izolare și integrată, deja la nivelul anului 2000, în sistemul internațional. Numai că, din interior, unii au înțeles că a lua banii europeni sau americani este mai important decât a crea ceva durabil aici, iar, din exterior, unii au venit să țină ore pentru bani, nu pentru dezvoltare, ba au și dezorientat minți cu un anarhism dat ca libertate.

Al cincilea indicator este „abuzul în spatele scenei”. Se invocă cu aplomb „valori europene”, dar ele se încalcă pe șest. De pildă, din solidaritatea atentă la starea concretă a democrației într-o țară sau alta, din timpul lui Romano Prodi, a rămas o amintire, între timp formalismul birocratic inundând terenul. Democrația este o opțiune europeană explicită, dar au apărut, în orice caz, cum vedem în fața ochilor, autoritarisme butaforice și sterpe și un activism „paneuropean” incult și avar,  ce amărăsc viața oamenilor, chiar sub stindardul fidelității față de Europa unită. Sub devize de o răutate maladivă, ca „așa vreau eu!” sau „doar noi suntem proeuropeni!”, s-a ajuns la încălcarea europenității.

Al șaselea indicator este „trădarea încrederii”. S-a creat o întinsă neîncredere în lume tocmai când  este clar că nu se poate combate pandeia fără organizare, proceduri, antivirale, vaccinuri bine puse la punct. Cauza de fond este aceea că, fiind prea rari oamenii de stat,  în interior sunt la decizii mai mult activiștii partidelor, în locul specialiștilor, iar internațional cooperarea este înlocuită iarăși cu mobilizări ideologice.

Exemple sunt și trădările curente din politica internă. Cazurile sunt numeroase. În 2016, se obține cea mai răsunătoare victorie electorală a unui partid dn România recentă, dar, curând, până și unii promovați  în funcții de stat de către liderul formațiunii au pus umărul la trimiterea acestuia în pușcărie pentru ceva ce în alte țări se dă amendă.

Al șaptelea este „reaua credință care recurge la imprecizia termenilor”. Exemplu zdrobitor este abuzul de noțiuni. În Constituția României se spune că președintele desemnează șefii statului major al armatei, ai serviciilor secrete, ai procuraturii etc. Juridic, „desemnarea” este înțeleasă oriunde drept „consacrare prin semnătură”. Numai că „desemnarea” este luată la noi abuziv ca „selectare” sau, cel puțin, ca „punere sub condiția voinței președintelui”. Ceea ce, evident, nu era intenția legiuitorului!

 Apoi, se folosesc  cuvinte având o conotație stabilizată, dar se modifică după gusturi. Trebuie spus că nu este „extremist” cel care semnalează suferințe și-și asumă democrația! Se operează, de asemenea, confuz cu termenii „populism” și „conservatism”. Or, „populismul” poate fi apelul clasic la mulțime pentru o politică cinică, dar poate fi  astăzi și sprijinirea voinței populației de a se bucura de decizii pricepute. „Conservatismul” nu este doar păstrarea de stări ancronice, ci și revenirea la situații mai bune pentru oameni, decât cea pe care o trăiesc.

Al optulea indicator al imoralității este „asimetria în evaluări”. Un exemplu este evaluarea trecutului. Ceea ce a fost în perioada postbelică nu este idealizabil, căci libertatea persoanei a fost strivită sub „comandamente” atribuite istoriei. Nu se poate clădi durabil decât pe libertatea persoanei și luând în seamă comunitatea. Comunismul a eșuat economic, politic, civic. Anul 1990 a și deschis în Europa Centrală și Răsăriteană șansa unei societăți bazate pe drepturi și libertăți fundamentale, pluralism politic, constituționalism,  diviziune a puterilor, cu toate consecințele lor. Firește, evaluarea trecutului trebuie făcută, dar nu fără a întreba cu privire la realizarea aspirațiilor ce i-au pus capăt. Mai ales că tot felul de nimeni ignoră istoria și atacă ce apucă, dar nu se uită în oglindă spre a-și vedea capacitățile, meritele și realizările.

Un alt exemplu este cel al discuției despre „penali”, care a otrăvit dezbaterea publică din România ultimului deceniu și i-a blocat dinamica printr-o chestiune rău pusă. Nimeni nu spune că cei sancționați justificat – adică de o justiție  în care contează nu numai judecata instanței, ci și calea pe care s-a obținut –  să fie premiați. Dar despre „penali” trebuie să se pronunțe o justiție justă, care face, așadar, dreptate – nu inși care s-au dovedit a fi mai penali decât cei pe care îi atacă.

Al nouălea indicator este „lipsa de răspundere și indiferența”. Primul exemplu al lipsei de răspundere ține de faptul că, dacă citim analiza economică făcută pe cazul ultimilor ani, ne izbește constatarea făcută de cei mai buni economiști, că nici în 2018, deci înainte de pandemie, România nu a atins producția agregată a altfel mediocrului an 1988. Cine răspunde? Unde-i răspunderea pentru descompunerea industriei în care s-a investit în perioada interbelică și în cea postbelică? Unde-i răspunderea pentru forțarea la emigrare a milioane de cetățeni? Pentru desfigurarea actuală a aplicării Constituției și subminarea a ceea ce România a agonisit instituțional după 1989?

Alt exemplu aici este preluarea de instituții și ducerea lor la performanțe scăzute. În mod firesc, odată cu o liberalizare a ocupării funcțiilor de decizie, tot mai mulți sunt tentați să-și încerce șansele. Este foarte bine că în societate tot mai mulți încearcă. Sunt însă toți aceștia forțe capabile să înoiască? Nu insist asupra veleitarilor. Problema morală apare din momentul în care insul vrea funcția dar, neavând cu ce convinge, recurge la sprijinul serviciilor secrete. Apoi, duce în jos, bineînțeles, instituția, și totul se încheie în tăcere. România s-a umplut din nou, de sus până jos,  de  astfel de neaveniți.

Un exemplu de indiferență tipic mi-l amintește o carte a lui Nicolae Mărgineanu (Amfiteatre și închisori, Dacia, Cluj, 1991). În condițiile arestării absurde a cunoscutului psiholog, soția sa a făcut apel la rectorul Emil Petrovici să intervină cu precizări pe lângă autorități. Acesta nu a vrut să o primească. Nu mai insist pe faptul că unii l-au și atacat pe încarcerat că ar fi „unealtă a imperialismului”. Acum, în fața atâtor abuzuri, rezoluții nedrepte și decizii eronate, ce proliferează în viața României actuale, nu ar fi oare cazul ieșirii din indiferență?

Al zecelea indicator este „evitarea șmecherească a propriei angajări”. Dau două exemple.

Atunci când politica este vinovată de situația unei țări, trebuie mers la cei care decid. Nu rezolvă nimic iluzionismul – adică să vrei schimbări stând cu brațele încrucișate. Nu rezolvă nici belferismul – a aștepta ca doar alții să lupte pentru mai bine. Nu duce nicăieri abaterea atenției de la urgențele acțiunii. Spus mai direct, atunci când se impune schimbarea, inclusiv de decidenți, persoana curată în cuget și vorbire caută căi de a contribui la schimbare. Realismul este sănătos, dar oprirea schimbării de care este nevoie sub orice pretexte, rămâne doar lichelism.

Alt exemplu ne duce cu gândul la Hegel, care a învățat oamenii să ia o realitate pe toate fețele ei – reconstituirea întregului fiind principiul său. Numai că, în practică, mulți declară că vor să ia în seamă  întregul unui fenomen – de pildă, starea justiției, a economiei, a societății, dar fețele se iau în seamă după preferințe subiective. Adică arbitrar.

Cazuistica morală actuală este, desigur, mult mai bogată. Aici am dat doar o tipologie de indicatori și rezultatele unei sonde.

Cum s-ar putea opri măcar abuzurile? Din nefericire, conștiința religioasă sau civismul, cum vedem bine, nu le pot împiedica. Singur luat, dreptul nu le poate stăpâni – cum se speră. În plus, justiția fără morală se dovedește injustă. Asemenea cazuri nu se pot opri fără intervenții din multe locuri (legi, reguli, justiție, cultură, religie, mișcări civice), dar nici fără reguli de morală. Este nevoie de morală și de etajul ei reflexiv, care este etica. Iar în condițiile expansiunii imoralității este nevoie de o reclădire a eticii. (Din volumul Andrei Marga, Reclădirea eticii, în curs de publicare)