Andrei Marga: Dispozitivul urii

După ce, în 1972, China și SUA au ajuns la înțelegere, iar, în 1985, URSS și SUA au angajat pașii spre încheierea erei postbelice, după ce Germania s-a reunificat, în 1990, iar sistemul colonial s-a prăbușit și au început cooperări, semnele erau ale reducerii urii și ale  unei noi ere în lume. S-au trăit ani în care speranțele într-o ordine rațională a oamenilor și națiunilor care se respectă erau în mod justificat mari. Toate societățile epocii s-au schimbat prin democratizare și dezvoltare.

Au revenit însă competiția politică, normală în lumea modernă și inevitabilă, dar și decizii nutrite de prejudecăți, în deceniile secolului actual, care au scindat din nou lumea.  În cartea Scindarea lumii (Meteor Press, București, 2022) am semnalat cât de departe s-a ajuns: până și manifestări sportive și artistice, altădată lăsate în seama idealurilor de umanitate, au fost forțate la segregări. Antagonizarea lumii avansează continuu și deocamdată nu i s-a găsit alternativa. Între timp (cum arată și cartea lui Jack Tapper & Alex Thompson, Original Sin: President Biden's Decline, Its Cover-Up, and His Disastrous Choice to Run Again (Penguin, New York, 2025), a devenit mai clar ceea ce s-a petrecut. O editură europeană de referință consemna recent că „obsesiva căutare a unui dușman caracterizează din nou societățile noastre”.

Este însă mai mult decât căutarea unui dușman – este cultivarea urii în mod organizat, prin propagandă și educație. Devenită la mulți principala activitate, ea a prins, din nefericire, în țări europene. Destui activiști de azi sunt mânați de propria parvenire, pentru ca apoi să caute dușmanul și să pretindă înarmarea. Cum scria deunăzi un cercetător de la universitatea Cambridge, nu este vorba în noua înarmare a Europei de teama de dușman, cât, din nou, de teama europenilor unii de alții.

Se poate observa și la noi că mulți trăiesc acum pe seama vieții publice, ca propagandiști ai diabolizării. Cine are o altă părere decât cea a decidenților vădit inculți, ar fi cu „inamicul”. Potrivit unei tradiții penibile, la care și personalități integre din România au reacționat pe drept deja în anii treizeci, în lume ar fi „dușmani de serviciu” și „pericole dintotdeauna”. Cine vrea schimbarea de guvernări incapabile este socotit „extremist”, „antieuropean”, „antioccidental”. În virtutea puterii copleșitoare a Americii, se acceptă președintele în funcțiune și echipa sa, dar tot felul de nulități îi blagoslovesc cu adjective ofensatoare când spun europenilor că se află în eroare. Destul să vezi cum este privit Donald Trump, când nu aprobă arme Ucrainei, sau J. D. Vance, când invocă declinul democrației în Europa!

Una dintre cărțile cele mai inovative în publicistica din ultimele decenii pe tema căutării dușmanului, a urii și a scindării umanității este de departe Critique de la raison negre (La Decouverte, Paris, 2013), a lui Achille Mbembe. Cartea examinează dispozitivul discriminării și al urii organizate în lumea modernă și intervine, puțin spus, oportun. Istoric și filosof din Johannesburg, autorul analizează, pe cazul culturii africanilor, înaintarea dinspre sclavie, colonialism și persecuție spre libertate și rațiune. Deja reluată în diferite limbi, folosesc traducerea germană, Kritik der schwarzen Vernunft ( Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021), aflată la îndemână.

Cum se știe, Kant lămurise, prin Critica rațiunii pure (1783), condițiile folosirii, de către oameni care vor cunoașterea, a sensibilității, intelectului și rațiunii, ca părți ale aparatului cognitiv. Prin Critica rațiunii practice (1788), filosoful lămurise cum este posibilă comunitatea luminată a oamenilor înzestrați cu libertate și rațiune. Prin Critica puterii de judecată (1790), Kant punea în legătură natura și libertatea sub „puterea de judecată” care sesizează finalitatea mai profundă din lume. Ele sunt aduse la armonie prin capacitatea de a privi lumea din perspectiva  unui scop mai înalt, pe care-l găsim, ca principiu, în judecățile asupra frumosului și sublimului.

Kant este puțin invocat direct de Achille Mbembe în această carte. De altfel, în chestiunea centrală a cărții, rasismul, Kant, prin Anthropologie im pragmatischen Hinsicht (1798), nu a exprimat mai mult decât opinia epocii: oamenii s-ar diferenția în „rase”, care sunt delimitate după indicii fiziologice și caracteristici morale. Hegel, în schimb, contează în arhitectura construcției din Critica rațiunii negre, nu numai prin portretizarea comunităților care nu au stabilizat un stat propriu, din Fenomenologia spiritului (1805), ci și prin refuzul, din Prelegeri de filosofia istoriei, de a desconsidera vestigiile artei. Fiind vorba, însă, de înaintarea dinspre sclavie, colonialism și persecuție spre libertate și triumful rațiunii, Critica rațiunii negre îl are ca reper tacit pe Kant, într-o reconstrucție extraordinară a ridicării oamenilor de culoare, împreună cu ceilalți, la libertate și demnitate.

Acest reper este însă integrat de Achille Mbembe într-o viziune care își ia, de asemenea, ca puncte de sprijin filosofi, scriitori și juriști care au reflectat asupra a ceea ce s-a petrecut în umbra iluminismului în colonii. De pildă, pe Ernst Jünger, cu analiza ce semnala atenuarea distincției dintre război și pace, odată cu trecerea la mobilizarea de masă în sprijinul frontului (din vestita Die totale Mobilmachung, 193O). Apoi, pe Carl Schmitt (cu Der Nomos der Erde im Volkerrecht des Jus Publicum Europaeum, 1950), care a reținut privilegierea „gardului (Zaun)” în trasarea frontierelor lumii coloniale și socotirea acelei lumi ca una în care nu se aplică valorile de acasă, ci „forța (Gewalt)” și „dreptul celui mai puternic (das Recht des Stärkeren)”. Mai departe, pe Hannah Arendt, care descrisese recursul la rasism ca un fel de incapacitate a europenilor colonizanți, indispuși să înțeleagă realitățile vieții africanilor (The Origins of Totalitarianism, 1951). Și, mai departe, pe Gilles Deleuze (Deux regimes de fous, 2003), care a arătat că regimurile cu „nebunie” au nevoie de cineva ispășitor – „un negru, un evreu, un chinez, un mare mogul, un înapoiat”. Într-o altă carte, Capitalism et schizophrenie (1972), scrisă împreună cu Felix Guattari, Gilles Deleuze considera că „fragmentarea în continuu noi fragmentări” este caracteristica spiritului în condițiile modernității târzii. Valorificat este și Michel Foucault, care observa că vorbirea despre „rasă” este ca ceva despre fosile sau monstruozități. Tot el observa, în prelegerile de sub titlul Il faut deffendre la societe (1975), că „funcția de anihilare a statului, de îndată ce statul funcționează după modul bio-puterii, nu poate fi asigurată altfel decât prin rasism” și că, în colonie, lupta pentru viață devine „război al raselor”. În La Naissance de la biopolitique (1978-1979) Michel Foucault considera că liberalismul are în centru instituirea libertății, dar admite, odată cu aceasta, intervenția controalelor, constrângerilor și amenințărilor, căci „angoasa” pe care o trăiește neîncetat îl face să accepte controlul în forță.

Cartea ilustrului cugetător camerunez  pleacă de la observația că, în umbra umanității pe care Kant o profila, trăiau oameni cărora li se aplica discriminarea rasială. El pune în discuție „rasa” ca un concept care a scindat umanitatea, arată cum a funcționat scindarea și ce este de învățat din ea și afirmă că scindările lumii nu au încetat odată cu schimbarea pozițiilor față de „rasism”. Ele se cultivă și azi, încât este cazul unei noi chestionări a înaintării umanității.

O asociere poate fi elocventă în ceea ce privește orizontul abordării lui Achille Mbembe și, desigur, a ceea ce se încearcă în materie de viziuni în lumea zilelor noastre. Înțelepciunea clasică, și devenită specifică culturii chineze, este adusă azi pe scena principală a viziunilor (vezi Zhao Tingyang, Alle unter dem Himmel. Vergangenheit und Zukunft der Weltordnung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2020) sub deviza „toți de sub cerul liber” – toți oamenii, firește, cum spune celebra „Tianxia”. Deviza africană a lui Achille Mbembe este „există efectiv o singură lume. Ea este un întreg ce constă din nenumărate părți. Din întreaga lume. Din toate lumile” (p. 326). Această „singură lume” are a-i integra pe toți, fiecare om fiind chemat să învețe din acest fapt.

Istoria oamenilor este înțeleasă îndeobște pe partea înaintării libertății, drepturilor, organizărilor mai bune și, apoi, prezentată astfel, prin educație și propagandă. Acest fapt, argumentează Achille Mbembe, nu ar fi cazul, însă, să facă uitată partea cealaltă a istoriei –  marcată de „structura sclavagistă și canibalică din însăși istoria modernă”, care a început cu comerțul de sclavi și a durat secole.

Azi, unii se gândesc la suferințele imense ale acestei părți a istoriei, la „reparații” și la „restituiri”, dar Achille Mbembe propune un pas mai departe – o nouă privire a vieții oamenilor, care ia viața ca atare și face superflue trasarea de interdicții, de ziduri și de alte limitări. O privire, în orice caz, care întemeiază „dorința de a fi om” și aspirația la „comunitate universală”. Ea ar putea susține acea „dezuniformizare (Entahnlichung)” între oameni, care este cu totul altceva decât „diferența” ce obsedează ideologii întregi.  Critica exercitată la adresa istoriei din partea „criticii negre moderne” (p. 332), scrie Achille Mbembe, este doar un moment din „proiectul cuprinzător al unei lumi ce vine” – „o lume eliberată de povara rasei și a resentimentului și a dorinței de răzbunare, care declanșează fiecare rasism”.

Documentarea lui Achille Mbembe în istoria Africii, dar și a SUA, Angliei și Franței, precum și în cultura europeană este impresionantă. El întreprinde o critică a rațiunii cu mijloacele istoricului și distinge trei faze în istoria rasismului care îi are victime pe africani. Prima fază începe cu folosirea lor în „comerțul transatlantic cu sclavi” (secolele 15-19), când devin marfă și aduc bani proprietarilor, dar rămân „subiecți de acțiune”, deși nu au cum să-și dezvolte limba și să întrețină relații umane cu alți oameni. A doua fază începe în secolul al 18-lea, cu învățarea scrisului, care-i transformă în „subiecți ai lumii umane” și-i face treptat să se revolte – șirul revoltelor ducând de la declarația pentru independența Haiti (1804), la mișcarea pentru abolirea apartheid-ului din Africa de Sud a erei postbelice. A treia fază începe odată cu secolul al XXI-lea – caracterizat, în Critica rațiunii negre, ca „globalizare a piețelor, privatizarea lumii sub neoliberalism, creștere a complexității sistemului financiar, complex militar postimperial și prin tehnologiile electronice și digitale”.

Neoliberalismul este socotit epoca ce maximizează transformarea a indiferent ce în bani, fapt cu consecințe vaste. „Această dezvoltare este caracterizată în rest prin producerea indiferenței, codificarea vieții sociale în norme, categorii și numere, ca și prin diverse operațiuni de abstractizare ce ridică pretenția de a raționaliza lumea pe baza logicii întreprinderii” (p. 15). Ca efect, nu mai sunt în societate „muncitori”, ci doar „nomazi ai muncii”, și se formează „omul nou” – „subiect al pieței și al datoriilor, care se consideră produs pur al accidentului natural” (p. 16). „Se pretinde că noul om, ca animal între animale, nu mai posedă esență proprie, care este de protejat și păstrat. A priori nu ar fi granițe pentru schimbarea structurii sale biologice și genetice” (p. 17). Are loc o „rebalcanizare a lumii și o intensificare a practicii împărțirii ei în zone”, care merg mână în mână cu „formarea unei rețele transnaționale a represiunii, a unei uniformizări ideologice a popoarelor” și a militarizării vieții (p. 19). În acest fel, „oamenii se transformă în lucruri, vii desigur, în date digitale și coduri” (p. 20). Condiția negrilor africani nu mai este singulară, precum cu secole în urmă – ca urmare a privării lor de proprietăți și bunuri, a blocării posibilităților de autodeterminare și a răpirii pentru ei a dimensiunii viitorului – ci devine condiția oamenilor care trăiesc astăzi. „Lumea devine neagră” conchide Achille Mbembe, cu gândul la condiția oamenilor de obiect al tranzacțiilor și discriminărilor, nu doar rasiale, ci de orice fel.

Relația stăpân-slugă, pe care Hegel a examinat-o paradigmatic în Fenomenologia spiritului (1805), se reconfirmă deplin. Doar că „negrul” a devenit la un moment dat „sluga”. „Desemnarea <negru> stă, în rest, în corelație cu o desemnare a supunerii, a unei relații de subjugare. În esență, este <negru> numai în relație cu un <stăpân>. <Stăpânul> posedă un <negru>. Iar <negrul> aparține stăpânului. Fiecare <negru> capătă o formă de la stăpânul său” (p. 280). Diferența specifică ce s-a creat în lumea actuală în raport cu epoca colonială este că nu doar „negrul” este acum „slugă”. Și ceilalți împărtășesc aceeași condiție, cu noutatea că, între timp, oamenii au fost deposedați tot mai mult de ceea ce-i distingea și se șterg granițele ce-i despart de animalitate.

Nimeni nu a abordat mai documentat și mai interogativ realități istorice și conceptele „rasă”, „negru”, „Africa”. Nimeni nu și-a asumat retrăirea celor relatate și co-răspunderea de istoric al comunității căreia îi aparține. Puțini își asumă să vadă în profunzimea realităților și observă „dispozitivele” urii, scindărilor și conflictelor, culminând cu recursul la înarmare și război, precum o face Achille Mbembe.

Într-o altă carte a sa, în succesiunea celei amintite, Achille Mbembe arată cum se creează și se răspândește „angoasa” în fața „primejdiei nimicirii proprii” (Politik der Feindschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2025). Pentru ca apoi să se caute „dușmanul”.  

În mod explicabil, ceea ce a publicat Achille Mbembe are evaluări superlative: „noul star al cerului postcolonial” („Der Tagesspiegel”), „un vulcan de idei” („Die Tageszeitung”). Profesorul camerunez a observat că „nu doar în democrații, ci și în politică și în cultură războiul s-a stabilizat ca scop și ca necesitate. Acesta este noul mijloc de vindecare și otrava – pharmakon-ul nostru” (Deutschland Funk).

În Critica rațiunii negre, Achille Mbembe desfășoară multe idei. Nu stărui asupra instructivei sale exegeze, de pe cursul „criticii sale a rațiunii”, a reflecțiilor și conceptualizărilor africane, asupra aplicării rafinate a „teoriei critice”, asupra folosirii psihiatriei în explicații istorice, nici asupra considerațiilor privind literatura și arta în istoria africană sau religia. Mă opresc aici doar la o idee care-i particularizează  filosofia aplicată.

„Rasa” și „rasismul” sunt privite de Achille Mbembe ca ceva mai mult decât efecte ale istoriei, pe fondul unei „politici a securității” în care „securitatea” este trăită obsesiv ca problemă a regimurilor și a stăpânilor lor. „Rasa permite grupurilor de populație să se identifice și să se definească în raport cu cei dinspre care se pretinde că vin pericole aparte, mai mult sau mai puțin accidentale” (p. 77). „Rasa” este de fapt „o poză de suprafață. În raportarea ei profundă, rasa este imediat un complex pervers, ce induce angoase și suferințe, încurcături de gândire și groază, dar, înainte de toate, suferință nesfârșită și catastrofe” (p. 27). Privită mai îndeaproape, ea este „mijloc de securitate”, cu rădăcini în „biopolitica” acelei societăți, care a devenit, în timp, „ideologie de stat” și „tehnologie de stat”.

În compunerea „rasei” și a „rasismului” intervin cu timpul „dispozitive” variate – politice, economice și instituționale, culturale, teologice – pe care o „teorie critică a rasismului” le poate identifica (p. 93). „Desigur, rasă și rasism depind de antagonismele care se bazează pe structura economică a societății. Dar nu este adevărat că schimbarea acestei structuri duce inevitabil rasismul la dispariție /…/. Subiectul rasist vede propria sa ființă umană nu în ceea ce îl face asemănător celorlalți, ci în ceea ce îl deosebește” (p. 79). În general, „rasismul”, cel puțin la origini, nu are de a face cu felul în care oamenii s-au privit pe sine, ci cu felul în care alții i-au privit.

„Negrul” este, în esență, construct politico-cultural. Mai detaliat spus, „<negru> este astfel un nume adăugat, o poreclă, o haină pe care cineva a aruncat-o peste mine și în care încearcă să mă țină” (p. 95). După „adăugare” intervin mecanisme, inclusiv al interiorizării, care fixează în istorie porecla. Cei marcați își dezvoltă o conștiință de sine corespunzătoare. „Expresia <negru> trimite în mare măsură la această situație a unei minorități ce s-a retras. Ea este o insulă de respirație  într-un context de asuprire rasistă și ocazional, de asemenea, de dezumanizare obiectivă” (p. 99). Iar „Africa” a devenit locul în care a fost plasată această ființă neobișnuită (kolossos, la vechii greci), pe măsură ce s-a negat apartenența ei la comunitatea umană și a fost luată ca ceva opus unei „umanități unitare” (p. 109). Rasa, rasismul, negrul, Africa vin cu această conotație până azi. (Fragment din volumul A. Marga, Dificila înaintare a rațiunii, în curs de publicare)

http://www.andreimarga.eu