Andrei Marga: Învățarea complexității

Participând la lansarea cărților Editurii Creator, caut să fac cât mai intuitive aserțiunile volumului Stăpânirea complexității (Creator, Brașov, 2023, 332 p.), în raport cu nevoile existente. Mai ales că, în viața de la noi, se agravează de la o zi la alta provocări terifiante – lipsa de înțelegere față de omul simplu, extinderea sărăciei, traiul pe împrumut, neputința unui buget viabil, declinul educației și inovației, debusolarea într-o lume cu oportunități, dar nemilos concurențială.

Se năzuiește la ieșirea din „capitalismul de cumetrie” și „de fraudă”, dar, la decidenți, se stăruie în confuzii; se vrea ieșirea din sărăcie, dar se ignoră cum anume; este nevoie de normalizarea instituțiilor, dar nu se știe face; se aspiră la dezvoltare, dar nu se găsește o strategie; se vor avantaje în relațiile externe, dar nu se pricepe lumea de azi. Peste toate, nu se înțelege că nu se ating ținte fără respectul persoanei, democrație curată și competență.

Se poate discuta îndelung ce este de făcut. Aruncarea mereu a vinei în seama altuia, în interior, și turismul, în exterior, nu țin loc de competență. În opinia mea, realitățile în care oamenii trăiesc sunt în funcție de felul lor de a-și folosi mintea. Totul în societate începe cu atitudinea, ia formă odată cu cugetarea și prinde viață prin acțiune. Iar dacă cugetarea devine gândire riguroasă, drumul este sigur.

La destui, cugetarea se risipește însă ușor în vociferare pe lângă subiect, aproximare, bârfă, delațiune, demagogie. Acestea sunt apoi justificate în formule simandicoase ale ideologiei, sau, mai jos, ale propagandei, care au sporit în jur. Observația pe care o fac imediat este aceea că se cugetă prea des simplist și dogmatic fapte ce copleșesc prin complexitate și că ar fi cazul să se schimbe felul de a vedea lucrurile. Destul să arunci o privire în discuția publică, ca să-ți dai seama cât se patinează în idei uzate, ce împiedică rezolvările. Cartea pe care Editura Creator mi-a făcut onoarea să o lanseze în Piața Sfatului din Brașov, spune în esență că am câștiga enorm dacă am recunoaște și cunoaște complexitatea lucrurilor și am acționa în consecință.

Simțurile ne spun multe, dar uneori nu ceea ce contează, obișnuințele și prejudecățile deturnează, convingerile pot fi eronate. Ceea ce este poate părea ordonat, dar realitatea să rămână diferită. Și adesea rămâne. Procedeul frecvent este acela de a descompune realitatea în părți, fără a mai reuși apoi reunirea acestora.

Desigur, se poate ajunge la străpungerea complexității găsindu-i cheia. Bunăoară, Newton a avut în față complexitatea mișcării corpurilor, împreună cu observații ce au dus anterior la formularea de legi ale mișcării planetelor, la legile inerției și ale mișcării rectilinii și uniforme. Dar el a străpuns orizontul prin asumpția mișcării unui punct material într-un timp infinit mic sub influența unei forțe exterioare, sprijinit de calculul diferențial. A avut apoi și curajul să asimileze cauza mișcărilor corpurilor cerești cu greutatea din experiența curentă.

Newton a operat cu un sistem pe care îl putem socoti „liniar”, în care se înregistrează succesiuni de stări ce se lasă înțelese ca relație cauză-efect, care este decisivă. Astăzi suntem în fața unor realități de așa fel încât nu mai este sigur că găsim relații decisive suficiente. Azi complexitatea este crescută.

Suntem, cultural vorbind, tributari modelărilor care ne îndeamnă să facem abstracție de date ale realității de dragul obținerii invarianților, să fim încredințați că timpul este oricât la dispoziție, să credităm imagini piramidale. În generații la rând, nu numai în România, ci în cele mai multe țări, învățarea s-a concentrat pe descompunerea realității în elemente simple și urmărirea traiectoriei fiecăruia. Astfel, s-a ajuns, desigur, să știm ceva și să putem construi. S-a și construit  civilizația științifico-tehnică fără egal, dar au rămas nerezolvate probleme în întreguri complexe.

Azi sunt necesari pași dincoace de această optică. Trebuie trecut de la fragmente, la întreg, de la inevitabile păreri, la cunoaștere. Părerismul sufocant de azi nu poate fi înlocuit fără cunoașterea complexității. Se și observă ușor, de pildă, că atât timp cât se opresc la păreri, instituțiile nu-și pot satisface misiunea, iar educația superioară nu mai dă cunoscători de încredere ai realității. Este dibăcie, dar insuficientă competență.

Direct spus, întâlnim pe lume elemente pe care le putem socoti simple. Dar cele care ne hotărăsc viața sunt astăzi de fapt complexe.

Un întreg este complex când este compus din elemente ce interacționează astfel încât procese liniare sunt excluse. Kolmogorov a caracterizat intuitiv diferența cu exemplul secvenţei 01010101010101. Aceasta este simplă deoarece se poate reduce la (01) de 7 ori. Dar, în absența unei „legi de compresie”, ea ar deveni complexă.

Astfel de legi sunt, la drept vorbind, rare. Complexitatea presupune nenumărate elemente și interacțiuni, încât comportamentul întregului este complicat, uneori incontrolabil. Ea nu este localizată , căci ține de interacțiuni ca atare. Nu o epuizezi pe bucăți, căci se manifestă  ca ansamblu. Subiectul este implicat, desigur – în definitiv oamenii sunt cei care disting între „simplu”, „complex” și „haos”.

Se pot discuta multe cazuri de complexitate, căci o înfruntăm începând cu viața obișnuită. Bunăoară, cariera se alege acum între înzestrare, posibilități materiale, pasiunea pentru anume profesie, calculul șanselor de a fi admiși în facultate, perspectivele de job,  oportunitățile existente. Medicul care are de tratat  simultan diabetul, boli de inimă și insuficiențe respiratorii înfruntă complexitatea.

Ne amintim din literatură personajul romanului Idiotul, al lui Dostoiewski, care a observat complexitatea dreptului natural: „de la teza aceasta se poate sări foarte ușor la dreptul forței, adică direct la dreptul pumnului și al bunului plac personal, conform principiului. <Așa vreau, așa fac>. Principiu la care, de altfel, foarte frecvent s-a recurs în lume”. Și continuă: „liberalii noștri, după cum am avut prilejul să mă conving de nenumărate ori, nu îngăduie niciodată altuia să aibă păreri proprii și răspund imediat preopinentului lor cu injurii, dacă nu chiar cu argumente mai tari”.  Astfel, în fapt, liberalul însuși devine intolerant!

Nu se poate face față argumentului de mai sus fără a ieși din simplism.  Cum se observă lesne în jur, unii nu ies nici astăzi, după ce trec cu vederea că oamenii au dreptul să aleagă. Cum spunea inițiatorul filosofiei proprii Americii, Charles Peirce, nu este pe lume instituție care să poată controla toate opiniile, iar pe oameni îi conving, în definitiv, consecințele trăite ale ideilor. Ca urmare, pretenția că pe lume este doar un fel de democrație nu numai că, logic, nu este democratică, dar factual este improbabilă.

Avem exemple abundente de complexitate în biologie. Emergența de noi specii nu se poate explica fără a considera  combinații nenumărate de hazard și selecție naturală, care țin de complexitate. Nu mai vorbim de termodinamică, informatică, neuroştiinţe. Deja în 1900, matematicianul Louis Bachelier a propus înlocuirea descrierii mişcărilor individuale cu descrierea agregatelor (ceva analog „moleculelor” față de atomi) ca mişcări browniene. El a deschis astfel în economie preocuparea de captare a unei realităţi în care interacţionează „factori” nenumăraţi, în care relaţia cauză-efect nu mai este proporţională - cauze mici putând genera efecte pe scară mare, chiar globale. În sociologie, Niklas Luhmann a și urcat „stăpânirea complexității” la rangul de problemă a societăților epocii.

La recunoașterea complexității ne îndeamnă și ceea ce se învață în liceu. Paradoxele logico-matematice ne spun că este contradictoriu să vorbească despre toți sau toate cel care este implicat de acestea. Principiul lui Heisenberg ne spune că nu putem stabili în același timp poziția și viteza unei particule. Teorema lui Gödel ne-a dovedit că axiomele unui sistem nu se pot demonstra în acel sistem.

Ne trimite la complexitate și recunoașterea curentă că „ceva nu vom cunoaște niciodată” (Marcus du Sautoy). Nu vom cunoaște, de pildă, cum mulțimea nesfârșită a variațiilor mici afectează evenimentele lumii, oricare ar fi ecuațiile diferențiale pe care le-am folosi. Nu vom cunoaște nici natura timpului, iar limitele fizice ale creierului uman pun, de asemenea, limite cunoașterii. Ca să nu mai vorbim de limitele limbajului cu care operăm. Putem formula însă probabilități cu care se poate trăi.

Pe de altă parte, într-un întreg complex se petrec multe lucruri. Poate interveni, de pildă, „divergența cu mediul”, când este incapacitate de a-l prelucra. Un întreg poate să intre în „criză”, când întâmpină dificultăți încât identitatea proprie se pierde.  Atunci când sistemul este copleșit de mediu și nu mai poate fi delimitat, el ajunge la „catastrofă”.

Complexitatea este uneori atât de mare încât pare dezarmantă. Unul dintre profesorii mei, Niklas Luhmann, considera că  tot ce se poate face este inventarea de tehnici de „reducere a complexității” pentru a trăi oarecum funcțional. Cardinalul Joseph Ratzinger vorbea de „o lume pierdută” pentru idealuri.  Actualul secretar general al ONU declara că lumea este doar la o apăsare de buton de coborârea în infernul nuclear.

Până la evaluări, însă, se înmulțesc constatările că nimic nu este liniar și simplu. Ele impun cinci învățături: ceea ce este nu este ceea ce am vrea să fie; lumea în care trăim este nesigură; ea este complexă; se poate trăi convenabil doar recunoscând complexitatea, nu escamotând-o; cunoașterea complexității nu e scop în sine, ci premisa acțiunii.

În cartea Stăpânirea complexității pledez pentru a aplica optica complexității spre a corecta educația și a rezolva chestiuni practice. Am și indicat pașii. Cunoscând filosofia contemporană, ca istoric al ei, și lumea actuală, ca explorator al acesteia, pledez pentru revenirea la Hegel. Inițiativele impunătorului profesor de la Pittsburg, Robert B.Brandom, validează o asemenea opțiune. În fapt, apăr de ani un mănunchi de reguli: a considera întregul; a face diferențieri suficiente; a împiedica simplificarea; a pune în mișcare oamenii; a organiza acțiuni adecvate. Luate împreună, ele sunt chiar gândirea.

Țintele amintite la începutul intervenției mele nu pot fi atinse înainte de a asuma complexitatea. Nu se iese din sărăcie cârpind, ci angajând un program de reconstrucție. Nu se pot normaliza instituțiile, fără a lămuri trecutul, care la noi mai scindează societatea, iar pentru aceasta este nevoie vitală de o istorie scrisă competent a țării din ultimul secol. Nu se poate  dezvoltare competitivă, fără a satisface corelații complexe și a acționa luminat. Avantaje în cooperarea internațională nu se obțin cu idei puține și fixe, ci cu un tablou al lumii ce dă seama de complexitate.

Cantonarea în simplism costă. Este bine să percepem faptele, să le vedem apoi prin ochelarii regularităților, activând cugetarea, să prelucrăm date recurgând la computere.  Putem fantaza oricât, numai că fantazarea este doar joc. Teorema mea spune că azi este nevoie acută de gândire. Din gândirea complexității câștigă de fapt și percepția și intelectul și prelucrarea și fantazarea.

Alminteri, simplismul alimentează dogmatismul, iar prin dogmatism se trădează până și cele mai critice concepții. Schopenhauer rămâne exemplul peren. Eșecul generațiilor, unele dintre cele de dinaintea celor care trăim azi, este, de asemenea, probă.