Realitate și complexitate, cu Andrei Marga

Ducând mai departe sistematizarea sa filosofică, profesorul Andrei Marga abordează, în volumul Stăpânirea compexității (Editura Creator, Brașov, 2023, 332 p.), tema stringentă a complexității. Este o premieră tematică în țara noastră. Volumul dezvoltă partea consacrată teoriei societății actuale a sistematizării pragmatismului reflexiv, după volumele Cotitura culturală (2005), Metanarativii actuali (2014),Societatea nesigură (2016).

     „Azi avem, în noi ideologii ale mesianismului politic - ce pretind cunoașterea fără resturi a realității și că rezolvă orice, proiecte de a trece peste complexitatea realității. Dogmatismul revine astfel sub chipuri noi.

         Paradoxele logico-matematice ne avertizează, însă, că nu putem cunoaște riguros în orice condiții: este contradictoriu să vorbească despre toți sau toate cel care este implicat de acestea. Principiul lui Heisenberg ne spune că nu putem stabili în același timp poziția și viteza unei particule la nivel subatomic. Teorema lui Gödel ne avertizează că axiomele unui sistem nu se pot demonstra în acel sistem.

          Mai mult, avem astăzi și încercări de a stabili „ceea ce nu vom cunoaște niciodată” (Marcus du Sautoy, Ce que nous ne saurons jamais. Voyage aux frontieres de la science, Flammarion, Paris, 2020). Nu vom cunoaște, de pildă, niciodată cum mulțimea nesfârșită a variațiilor mici afectează evenimentele lumii. Ca urmare, previziunile noastre sunt lovite fatal de o limită lăuntrică, oricare ar fi ecuațiile diferențiale pe care, urmându-l pe Newton, le-am folosi. Concret, nu vom putea stabili dacă Pământul rămâne în poziție stabilă față de restul universului, matematica haosului opunându-se clar (p.92 și urm). Nu vom cunoaște nici altele – precum natura timpului, obiectul infinit mic, tot ceea ce se petrece în conștiința altuia – căci suntem într-un sistem al realității care ne permite să formulăm doar probabilități. „Ecuațiile teoriei haosului ne spun că viitorul depinde enorm de reglajul extrem de fin al zecimalelor ce controlează tot ceea ce intră în ecuații. Deci eu nu voi cunoaște niciodată suficient prezentul pentru a a avea o șansă de a cunoaște viitorul sau trecutul” (p.565). Nu mai luăm în discuție limitele fizice ale creierului uman, care pun, de asemenea, limite cunoașterii. Ca să nu mai vorbim de limitele limbajului cu care operăm.

        Nici cunoașterea completă și nici ceea ce nu vom cunoaște niciodată ca oameni nu afectează prezența complexității. Ea este în realitate și în viața oamenilor o caracteristică imanentă și, ca urmare, inevitabilă a lumii în care suntem plasați. Lumea actuală este una a sporirii radicale a complexității.

        Complexitatea o înfruntăm deja în viața cotidiană. Bunăoară, avem de ales cariera personală între pasiunea pentru anumită profesie, calculul șanselor de a fi admiși la pregătire sau al viitorului.  Întreprinderea în care lucrăm are de luptat simultan cu păstrarea personalului, procurarea de materii prime și comenzi, asigurarea competitivității pe piață, exploatarea oportunităților,rentabilitatea și desfacerea produselor. Participăm la alegeri și suntem în fața situației date, care trebuie corelată cu ceea ce poate fi pe durata mandatului, cu ceea ce candidații promit, cu calificarea lor, cu devoțiunea lor, cu surprize și necunoscute ale situației. Medicul trebuie adesea trateze simultan diabetul, boli de inimă și insuficiențe respiratorii.

       Complexitatea este uneori atât de mare încât pare dezarmantă. Unul dintre profesorii anilor mei de pregătire a doctoratului, cunoscutul Niklas Luhmann, ne spunea că  s-a ajuns în lume la o complexitate atât de ridicată, încât tot ce se poate face este inventarea de tehnici de reducere a ei pentru a putea trăi funcțional, dar fără mari idealuri. Teologul Joseph Ratzinger vorbea de „o lume deja pierdută” pentru valori.  Actualul secretar general al ONU declara deunăzi că lumea este doar la o apăsare de buton de coborârea în infernul războiului nuclear.

       Nu doar în decizii de acțiune avem de înfruntat azi complexitatea, ci și în cunoaștere. Vrem, de pildă, să stabilim legătura între democrație și cultura oamenilor, dar știm cel puțin câteva lucruri: aleșii inculți au dezamăgit, fiind nepricepuți, aleșii precar pregătiți au decepționat, fiind egoiști, combinația dintre pregătire și devoțiune trebuie atinsă, dar candidații sunt cei care sunt, cu însușirile și vulnerabilitățile lor.

        Un matematician ne dă ca „frumos exemplu de complexitate” (Marcus du Sautoy, Ce que nous ne saurons jamais. Voyage aux frontieres de la science,p. 84-85) următorul. Să presupunem o populație de girafe cu gâtul mic ajunse într-o zonă în care hrana lor se găsește doar în copaci. În această situație este clar că au șanse mai bune de supraviețuire girafele cu gâtul lung. Să punem întrebarea: care este șansa de mutație la generația ce urmează schimbării zonei în care trăiesc girafele cu gâtul scurt? Dacă se dă cu zarul atunci este clar că la 1,2,3,4,5 girafa din noua generație va avea un gât de aceeași talie, poate chiar mai scurtă, iar 6 ar corespunde situației în care girafa obține un gât mai lung. Dar abia girafa cu gâtul lung va supraviețui în virtutea mutației aleatorii pe care a suferit-o în raport cu girafele de start. Restul nu vor supraviețui și nu se vor putea reproduce. Numai ea va putea să o facă. Același lucru se repetă pentru generația următoare. Dacă se dă din nou cu zarul este clar că 1,2,3,4,5 corespund situației în care girafa are gâtul la fel ca părinții, iar 6 un gât mai lung. Fiecare generație este cu ceva mai numeroasă decât precedenta, dar esențială nu este mărimea populației, ci împrejurarea că mediul a favorizat girafa cu gâtul mai lung. Este vorba aici de o combinație de hazard și selecție naturală ce explică lungimea gâtului girafelor. După cum poate explica diversitatea speciilor din natură. O poate explica fără a recurge nici la vreun „proiect” prealabil și nici la simpla „întâmplare”. Ne putem întreba, desigur, care este proporția hazardului și selecției naturale și multe alte lucruri, dar rămâne fapt această complexitate a emergenței de specii cu noi caracteristici și de specii în general.

        Percepțiile cele mai larg răspândite astăzi ne spun că nimic nu este liniar și simplu. Ele impun conștiințelor de acumtrei constatări: lumea în care trăim este complexă; această lume este nesigură; ea nu este ceea ce am vrea să fie. Dacă în lumea actuală s-ar ocoli aceste percepții, atunci reflecțiile ar deveni nerealiste.

         „Complexitatea” redă o realitate.Ce înseamnă ea? Ce orizont deschide? Să observăm deocamdată exemplele deja date.

         În fiecare exemplu este un subiect care constată complexitatea. Nu există complexitate fără „subiect” care să o ia în seamă. Complexitatea este ceva ce se constată, fiind determinare a realității date.

         Ceea ce este complex este unitar. Complexitatea nu este nici ceva aidoma „haosului”, dar nici „ceva uniform”, ce prezintă neapărat numitor comun. În mod curent, ea este o unitate plină de diferențe, discordanțe și tensiuni.

        Complexitatea se poate reda cu ajutorul distincțiilor pe care le posedăm în virtutea tradiției culturale – de pildă, părți-întreg, individualitate–asociere, atomi-molecule, părți componente-ansamblu. După elaborarea teoriei sistemelor, descrierea cea mai răspândită este în termeni de „elemente”, „relații”, „sistem”. Altfel spus, descriem complexitatea ca fiind a unui sistem și căutăm să observăm elementele acestuia și relațiile lui plecând de la scopul pe care noi, ca subiecți, îl avem în fața acelei realității.

          Nu toate sistemele complexe sunt formate ca urmare a acțiunilor oamenilor. Sunt sisteme complexe, precum cele ale planetelor, ale funcționării naturale a organismelor, ale emergenței naturale a speciilor etc., care nu sunt dependente de subiectul care vine în fața lor pentru a-și implementa unul din scopuri. Ele funcționează, să spunem așa, și dacă omul nu ar exista. Dar avem și astfel de „sisteme complexe dependente de subiect”, care au ca elemente oameni, relațiile fiind între oameni, cu obiectivări în tradiții culturale și instituții, iar viața oamenilor are loc de fapt înăuntrul lor. De fapt, dinăuntrul acestora din urmă sisteme oamenii se raportează la sistemele complexe ale naturii.

         Se înțelege că sistemele se etajează, în înțelesul că un sistem complex este cuprins în alt sistem și mai complex și așa mai departe. De aceea, în conformitate cu teoria sistemelor, se poate vorbi, la limită, de „sisteme de maximă complexitate”. De exemplu, la această oră se consideră „sisteme de maximă complexitate” din aria experienței noastre, mintea umană, natura, societatea modernă, umanitatea.

       Ca subiecți care avem scopuri întreprindem eforturi, cognitive și acționale, de a stăpâni complexitatea sistemelor cu care avem de a face. Această stăpânire presupune din capul locului „selectivitatea”. Or nu poți face selecția nelacunară fără adoptarea perspectivei „întregului”. A lua în seamă întregul realității, nu pentru a dizolva obiectul în el, ci pentru a-l putea descrie, explica și înțelege  este parte a cunoașterii edificatoare și a acțiunii de succes.

          Pentru a ajunge să stăpânim complexitatea unui sistem este nevoie de „selecția” de elemente, dar și de „valorificarea” lor în scopul amintit. Iar în cazul sistemelor complexe compuse în fond de acțiunile umane și rezultatele lor nu este posibilă valorificarea fără a lua în seamă înzetrarea lor cu conștiință și voință. De aceea, stăpânirea complexității în sistemele societale poate fi realizată, cum s-au mai petrecut lucrurile în istorie, prin „disciplinare” – administrativă și juridică. „Ideologiile” sunt cele ce servesc „disciplinarea”, scopul lor fiind controlarea oamenilor înainte de orice. Dar stăpânirea complexității nu este dusă la capăt decât dacă este una în forma „comunicării”. Forma instituțională a comunicării nelimitată de structuri – fie ele ale tradiției, fie ele ale modernității – este „democrația”.

       Dacă, însă, “selectivitatea” este operată arbitrar sau doar convențional sau „valorificarea” este făcută lacunar, din „complexitate” se obțin abuzuri – de la inadecvare, trecând prin dezorganizare, la „haos”. În sistemele societale, „haosul” ia, la rândul său, forme variate, de la nemulțumiri la revolte și revoluții violente. În plus, în acest sistem nu funcționează neapărat regula proporționalității efectelor în raport cu cauzele, observată în cazul corpurilor inerte de către fizica clasică. Aici este valabilă regula după care cauze  socotite mici pot produce efecte le scară mare.

       Azi democrația este pe frontispiciul unei vaste ideologii. Aceasta a promis democrație, dar, în fapt, a dus, la rândul ei, democrația în criză. După 1975 este continuă discuția despre „criza democrației”.Teza mea este că abia democrația permite astăzi, în societățile de complexitate ridicată în care am intrat, stăpânirea complexității, dar o democrație care a învățat din istoria ei și a devenit reflexivă. Argumentele în favoarea democrației sunt oricum independente de ideologia amintită (A.Marga, Soarta democrației, 2022), de ideologie în general, o preced, de altfel, pe aceasta și trec de ea.

         Pentru a înțelege operațiunea cheie a „selecției” din sistemele complexe, de care vorbeam, să luăm în considerare exemple simple.

         Să ne amintim, ca un exemplu, omagiul pe care Einstein i l-a adus lui Newton fondatorul fizicii moderne, prin care fizica s-a desprins de cea antică greacă, a lui Aristotel. Și Newton, ne spune Einstein (Comment je vois le monde, Flammarion, Paris, 1979), a avut în față complexitateamișcării corpurilor, împreună cu observațiile lui Tycho Brahe , legile observabile mișcării planetelor ale lui Kepler și legile inerției și ale mișcării rectilinii și uniforme a corpurilor, stabilite de Galilei. Dar el astrăpuns orizontul prin „selecția” ce i-a datmișcarea unui punct material într-un timp infinit mic, sub influența unei forțe exterioare. Newton a adus în discuție accelerația și masa corpului și a ajuns să formuleze legea gravitației și să dea a reprezentare clară a relației de cauzalitate.  El a avut curajul să identifice cauza mișcărilor corpurilor cerești cu greutatea din experiența curentă. „Iată unirea legii mișcării și a legii atracției, iată capodopera admirabilă a gândirii sale” (p.165). Calculul diferențial a avut importanță crucială, iar relația cauzală s-a dovedit a fi „ultimul postulat fundamental al întregii naturi” (p.170). Toate acestea au făcut din Newton un savant și gânditor al naturii deschizător de orizonturi.

 Să ne amintim și că la un moment dat părintele economiei de piaţă a procedat precum părintele fizicii. Înăuntrul fizicii, Newton a conceput mai precis mişcarea rectilinie şi uniformă a corpurilor, iar Adam Smith a privit preţul ca echilibru al ofertei şi cererii, în condiţiile în care piaţa nu este afectată de intervenţia vreunei forţe exterioare. Aidoma mişcării corpurilor, economia de piaţă îşi continuă desfăşurarea, controlată de o „mână invizibilă (invisible hand)”, câtă vreme nimic din afara ei nu o afectează. Adam Smith, ca şi Newton, operează cu un sistem pe care îl putem socoti „liniar”. Într-un astfel de sistem se înregistrează succesiuni de stări ce se lasă înţelese ca relaţie cauză-efect, în care cauza şi efectul sunt proporţionale (Klaus Mainzer, Komplexität, Wilhelm Fink, Paderborn, 2008, p. 110). Cunoscând o stare și forțele ce acționează se poate reconstitui trecutul și anticipa viitorul.

   Avem aici o abordare a economiei - una ce conține o idealizare, bazată pe o abstractizare.  În fapt, realitatea rămâne diferită de abordările ei. Preţul produselor nu a depins decât rareori de echilibrul dintre cerere şi ofertă, căci preferinţele, schimbările producţiei, speculaţiile, inovaţiile tehnologice, revoluţiile industriale, mişcările din burse, şomajul şi altele afectează mereu chiar echilibrul.

 Din câte cunoaștem, un matematician, Louis Bachelier, a propus, deja în 1900, înlocuirea descrierii mişcărilor individuale cu descrierea mişcărilor agregatelor de indivizi (ceva analog „moleculelor” față de atomi) ca mişcări browniene. S-a deschis astfel în economie preocuparea de captare a unei realităţi în care interacţionează „factori” nenumăraţi, în care relaţia cauză-efect nu mai este proporţională (cauze mici putând genera efecte pe scară mare, chiar globale) şi în care aducerea sub control a „factorilor” nenumăraţi („stăpânirea complexităţii”) are prioritate.

           Abordarea actuală a “complexității” are, însă, premise în evoluția din mai multe discipline. Este vorba de evoluția din termodinamică (datorită lui Ludwig Boltzmann), din fizica matematică (prin Henri Poincaré), din informatică (odată cu Alan Turing), din biologie (prin Manfred Eigen), din neurologie (cu Warren S. McCulloch şi Walter Pitts), din neuroştiinţe (cu Humberto Maturana).

      Cum am arătat în alt loc (Andrei Marga, Cunoaștere și reflexivitate, Editura Academiei Române, București, 2020), culminația abordării “complexității” s-a atins cu Niklas Luhmann, care a dat o sociologie generală - cea mai recentă, cronologic vorbind, și axată pe explorarea „complexității”. Aceasta ia „complexitatea” drept realitate indestructibilă a vieții din societate, iar „stăpânirea complexității” o urcă la rangul de problemă de bază a vieții societăților.

       Oricum am evalua-o, nu mai putem face abstracție astăzi de „complexitatea” sistemelor de orice natură – inclusiv a sistemelor de gândire și de acțiune, a sistemelor persoanei și societății. De la „complexitate” este de plecat la un moment dat, în explorarea a ceea ce se trăiește, inevitabil”(Din volumul Andrei Marga, Stăpânirea complexității, Creator, Brașov, 2023)

 



 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5