Andrei Marga: Inteligența: de la natural la artificial

Am argumentat deja că „inteligența”, „intuiția”, „intelectul”, „rațiunea (gândirea)”, „reflecția”, „conștiința”, „conștiința de sine” sunt distincte. A le reduce pe una la alta  ține de o cultură depășită. Și că nu este o definiție mai bună a inteligenței decât capacitate de rezolvare de probleme cu consecințe benefice în interes larg.

Această concepere inserează inteligența printre alte capacități umane și o vede nu ca pe o înzestrare pasivă, ci ca pe una ce se confirmă prin rezultate. Inteligența nu se reduce la simple adaptări la situații și la convenții și nu epuizează capacitățile minții umane.

Azi se vorbește mult despre „inteligența artificială”. Când este, însă, vorba de „inteligența naturală”? Fiecare știe din propria formare că elevii încep învățarea cu aritmetica „numerelor naturale” – acele numere folosite pentru numărarea și ordonarea obiectelor date în experiența noastră.

Experiența ne prezintă însă nu doar efective de obiecte, ci și proprietăți ale acestora. Înțelegerea „naturalului” ce s-a impus în conceptualizări îl opune  „artificialului” – natural fiind ceea ce nu este făcut de oameni, ci este în firea celor ce există. Astfel, vorbim de „cauze naturale”. În același înțeles, vorbim de „inteligența naturală” – adică a minții cu care suntem înzestrați prin naștere, pe care cultura o fasonează. Această inteligență are baza biologică în creier, care este capabil de reflexivitate și conștiință.

„Inteligența naturală” este o veche preocupare  – este destul să luăm în seamă reflecțiile lui Confucius, Socrate, Crysipos, Platon, Aristotel pentru a ne convinge. Nucleul formal al felului de a proceda al acestei inteligențe îl avem, cel puțin în tradiția europeană, în logică și în metodologie. Ele adresează cerințe oricărei cugetări. Compendiul regulilor „inteligenței naturale” îl găsim în manuale de logică, inductivă, abductivă și deductivă, și de metodologie generală. La rândul meu, am căutat să aduc la zi și să sistematizez regulile „inteligenței naturale” (detaliat, în A. Marga, Argumentarea, EFES, Cluj-Napoca, 2006), știind că  ele o potențează.

Forma cea mai avansată a cunoașterii, științele moderne, s-au format ele însele în limbajul și optica „inteligenței naturale”. Termenii lor de bază, începând cu cei ai fizicii lui Galilei și Newton, provin din limbajul curent. Nu se poate despărți emergența științelor de practici ale vieții, începând cu cele cotidiene. Chiar dacă fizica mai nouă, cu Einstein și Max Planck, a trecut la realități ce scapă intuiției empirice, termenii științelor, pentru a fi înțeleși, se cer transpuși în limbajul curent. Oricâte limbaje și metalimbaje s-ar dezvolta, rămâne imperativă „traducerea” lor în limbajul curent.

Împotriva impresiei că naturalețea cugetării nu ar avea nevoie de reguli sau că aceste reguli sunt dintotdeauna, este de observat că și „inteligența naturală” presupune reguli explicite, a căror învățare este eminamente utilă. Ea însăși a evoluat enorm. Ne-o spun îmbogățirile logicii și metodologiei, care au avut loc, precum și ameliorarea felului de a gândi și teoriile rezultate. În esență, căutând legi și corelații, explicații și previziuni pe baza experienței, „inteligența naturală” și-a elaborat reguli – Aristotel, Hegel, Peirce, Frege, Bertrand Russell fiind printre marii ei logicieni, după cum Descartes, Francis Bacon, John Stuart Mill, Dilthey, Husserl rămân printre metodologii de calibru. Ea a elaborat teorii - Euclid, Galilei,  Newton, Leibniz, Darwin, Cantor, Mendel, Einstein, Planck, Wiener fiind repere clasice.

Dar nici „inteligența naturală” nu se însușește fără efort metodic. Nici ea nu mai ține doar de înzestrare. Nici la ea nu mai este acces fără  preocupări de a învăța continuu.

Logica și metodologia „inteligenței naturale” sunt lăudate, dar mai sunt ele și respectate? Când observi că, până în înalte decizii din state și din lumea de azi, erori simple de genul sofismelor „argumentum ad hominem”, „non causa pro causa”, „petitio principii”, „cercul vicios” sunt frecvente, îți dai seama cât de mult se cuvine să se mai învețe regulile „inteligenței naturale”. Spre a sublinia importanța cultivării lor amintesc câteva schimbări în cunoaștere care i se datorează.

Prima schimbare a fost trecerea de la formalizarea de enunțuri, la formalizarea de noi clase de propoziții care asigură cunoașterea. S-a trecut demult de la logica judecăților sau a enunțurilor, spre abordarea logică a multor clase de propoziții: întrebări (Eugeniu Sperantia), modalități (von Wright), evaluări, imperative, comenzi, și spre preluarea de „silogisme practice” (detaliat în Sorin Vieru, Dragan Stoianovici, ed., Norme, valori, acțiune, Editura Politică, București, 1979), iar formalizările logice înaintează.

A doua schimbare constă în prăbușirea clasificării tradiționale a științelor – după obiect și complexitatea acestuia. Este suficient să privim formarea acelor cercetători care au revoluționat științele. Diviziunea amintită a specializărilor mai poate servi doar didactic, în anii de ucenicie a unui tânăr. În rest, matematica, biologia, neurologia, lingvistica, informatica, ingineriile, în științele tari, și economia, sociologia, dreptul, psihologia, antropologia își dau mâna. O pregătire strict disciplinară este caducă, iar clasificarea moștenită a științelor este infirmată. Noii specialiști competitivi sunt pregătiți pe probleme de rezolvat, nu pe delimitări disciplinare, inevitabil formale.

A treia schimbare constă în faptul că nu mai este posibilă înțelegerea cunoașterii în nicio știință fără  restabilirea metodologiei ca punct de plecare a acesteia. Controversa tradițională a „facultăților” cunoașterii și a „disciplinelor” este deja întrecută de discuția asupra metodelor. Pregătirea metodologică a devenit cheia din momentul în care chiar teme de cunoaștere și evaluare sunt preluate de computere.

A patra schimbare constă în aceea că științele sunt astăzi înțelese în lumina „prealabilului” fiecăreia, iar filosofiile, după ce li se aplică deconstrucția – adică după stabilirea condițiilor genezei lor. Știm astăzi mai mult decât oricând despre condiționările sub care stă până și cunoașterea cea mai riguros obținută, care este cea a științelor. De la sesizarea faptului că în cunoaștere se începe cu întrebarea, ce precedă stabilirea stărilor de fapt (Hegel), continuând cu observarea dependenței cunoașterii de caracteristici umane (Feurbach), de ideologii (Marx), sau de proiecte culturale (Nietzsche), de „comunitatea investigatorilor” (Peirce), de „intenționalitatea subiectului” (Brentano, Husserl), de „actele de vorbire” (Austin) și „jocurile de limbaj” (Wittgenstein), de premise existențiale (Heidegger), de „interese de cunoaștere” (Apel, Habermas), de raporturi de „putere (Foucault)”, și culminând cu constatarea că semnificația propozițiilor se stabilește holistic, la nivelul ansamblului lor (Quine, Davidson), s-au acumulat cunoștințe cu privire la „prealabilul” nearticulat al oricărei cunoașteri. Iar conștiința acestuia este antidotul dogmatizării. Azi nu se mai poate înțelege nicio cunoștință fără a lua în seamă sfera acțiunilor și reflecția din spatele ei (A. Marga, Stăpânirea complexității, 2023). Validitatea cunoașterii presupune lămurirea genezei.

A cincea schimbare constă tocmai în prelungirea „inteligenței naturale” cu „inteligența artificială”. Aceasta din urmă se înțelege profund ca investiție a minții umane în abordarea de noi laturi ale realității și cu mijloace, inclusiv tehnice, noi. Nu doar capacitatea de prelucrare de date sporește prin această investiție, dar și aceea de a sesiza conexiuni. „Inteligența artificială” ia locul la masa deciziilor.

„Inteligența naturală” operează după strategii proprii. Spre a le înțelege, să observăm că viața oamenilor se desfășoară în dependență de istoria lumii, dar în cadre circumscrise. Nu avem de a face nemijlocit cu lumea în întregime, ci mereu cu porțiuni ale lumii. Această constatare l-a condus pe Husserl la a circumscrie „lumea vieții trăite (Lebenswelt)”, de care se leagă „cunoașterea naturală (natürliche Erkenntnis)” – acea „cunoaștere ce se ridică odată cu experiența și rămâne în experiență” (Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie, 1993, p. 7). Este cunoaşterea  legată de „mediul meu înconjurător”, de „lumea în care eu mă aflu”. De pildă, „lumea aritmetică este pentru mine numai acolo, când și atâta timp cât eu sunt orientat spre aritmetică. Lumea naturală însă, lumea în sensul obișnuit, este pentru mine continuu atâta timp cât trăiesc firesc înăuntrul ei” (p. 51). Husserl se referă evident la viața trăită în coordonate rezultate din echiparea noastră anatomo-fiziologică în confruntare cu un mediu înconjurător natural.

Plecând de aici, discipolii lui Husserl au înțeles prin „lumea vieţii trăite” ceea ce este „realitatea de la sine înțeles a vieții umane”, ce se trăiește în viața de zi cu zi. „Prin lumea trăită a vieții trebuie înțeles acel domeniu al realității pe care maturul conștient și normal îl găsește ca pur și simplu dat în atitudinea intelectului uman sănătos” (Alfred Schütz, Thomas Luckmann, Strukturen der Lebenswelt, 1979, Band I, p. 25). Acea stare include ceea ce suntem, anumite obiecte și interacțiunile oamenilor. „Lumea trăită a vieții” este astfel o zonă circumscrisă a realității care ne atinge mai mult decât oricare alta, ocupată de ceea ce putem numi „de la sine înțelesul vieții noastre”. Cel mai proeminent filosof al epocii noastre, Jürgen Habermas, a și văzut în relația dintre „lumea trăită a vieții” și sisteme problema cheie a societăților de azi (Theorie des kommunikativen Handelns, 1984), iar recent (Es musste etwas besser werden. Gesprache, 2024) a sesizat aici punctul de plecare pentru a face mai binele în lumea de azi.

Strategiile de cercetare pe care le promovează „inteligența naturală”  rezultă din înțelegerea de sine a „lumii trăite a vieții sociale”. „Inteligența naturală”  pleacă de la stări de lucruri trăite, pe care le convertește în fapte de cunoaștere. Nu putem vorbi de fapte fără a angaja un prealabil, dar aici, faptele trăite, și nu vreun formalism, sunt punctul de plecare al cunoașterii. Conform celui de a doua strategii, este de plecat de la experiența vieții oamenilor în societate, cu dimensiuni variate – tehnologice, economice, politice, culturale. „Inteligența naturală” este condusă de experiența multidimensională a vieții. A treia strategie constă în asumarea ancorării noțiunilor în experiența vieții. În operațiile „inteligenței naturale” semantica comandă regulile, nu invers, iar semnificația exprimărilor se stabilește pragmatic. A patra strategie este păstrarea vie a conștiinței interacțiunilor din societate. Dintre oamenii care trăiesc în comunități de viață socială se ridică de fapt continuu subiecți ai cunoașterii și o fac să înainteze.

Viața noastră ca oameni ia act de ceea ce a fost, dar ea se desfășoară în mediul „lumii trăite a vieții sociale”. De altfel, ca exemplificare, din acest mediu s-au înălțat performanțele caracteristice – inclusiv performanțele modernității. Din el s-au înălțat, de pildă, religia, având pilonii în Ierusalim, Atena, Roma, conștiința vieții publice și meritocrația, ale confucianismului, cunoașterea rațională în forma teoriei, știința galileo-newtoniană, apoi einsteiniană, mașinismul creat pe baza ei, sistemul de drept, comunicarea umană și democrația, cultura reflexivă ce orientează oamenii. Ca ființe umane, ne reproducem viața în mediul culturii create de „inteligența naturală”.

„Inteligența naturală” este însă mult potențată de „inteligența artificială”. Și mașinile evoluează continuu. Ele nu sunt numai computerele pe care le folosim cotidian, ci și „mașinile inteligente” care pot duce la descoperiri științifice și rezolvări de probleme, după cum sunt și computere ce pot lua sau măcar propune decizii în situații de complexitate. De aceea, se și vorbește despre „sistemele cognitive” ale inteligenței artificiale.

Acestea presupun învățarea, capacitatea de a aborda complexitatea, de a lua sub control nesiguranța prin calcule ale probabilității – toate plecând de la analogia cu „inteligența naturală”, apelând la tehnologii și revărsându-se în tehnologii. Ținta generală a științei care conduce această dezvoltare, informatica, este astăzi crearea de mașini în stare să-și descrie structura și să se adapteze la mediu, deci mașini cu „conștiință”, cum sunt roboții actuali, și chiar mai mult, mașini cu „conștiință de sine”, care pot întreține un „dialog” cu persoane.

Astăzi, aplicările „inteligenței artificiale” se extind continuu. Fiecare ne luăm deja informații pe internet, cu așa numitele „mașini de căutare”. Deja au intrat în funcțiune „mașinile de tradus”. Recunoașterea de texte și generarea de texte sunt deja posibile cu „mașini de elaborat articole”. Se poate verifica argumentarea din texte cu „mașini de control logic”.

Industria Smartphone este în progres. Analizele și prognozele economice nu mai sunt posibile rapid fără „inteligența artificială”. Prognozele climatice, nu mai vorbim. S-a intrat deja pe terenul roboților, al mașinilor de transport ce se conduc singure, ca să nu mai vorbim de mașini-arme, care pot omorî individualizat la mare distanță, după cum decid comandanți militari. În medicină, istoria maladiei, indicii, analize medicale nu se mai fac fără „inteligență artificială”.

Mai este de observat că cercetarea în domeniul „inteligenței artificiale” este azi extrem de ramificată. La ea participă în primul rând informatica, neurologia, fiziologia, psihologia, matematica, logica, teoria comunicării. Se și dezvoltă în consecință o seamă de teme și domenii complet noi: învățarea la computere; sisteme expert în diagnostic medical; recunoașterea vocii, cu trecerea unui text din scris în pronunțat sau invers; mașini de inferență; mașini pentru predicția de evenimente; sisteme de întrebări-răspunsuri; lectura de manuscrise; robotica; preluarea de valori de către mașini. Idealul este de a se ajunge la „mașini inteligente” care pot fi agenți de sine stătători în viața oamenilor.

În construcția ei, „inteligența artificială” recurge sesizabil la metode multiple: „metode de reprezentare” – este vorba de feluri de prezentare a problemei și a datelor; „metode euristice”; „metode de simulare” – adică de copiere a creierului și a cogniției umane; „metode de simbolizare”; „metode matematice” – programarea, statistica, teoria aproximării, optimizarea, algoritmi de rezolvare; „metode logice” – forme de derivare logică. „Inteligența artificială” modifică evident cultura multor specialități și cultura generală.

Experții ne spun că, în fazele cele mai avansate, învățarea de către mașini, fizica statistică, bioinformatica, optimizarea combinatorie, algoritmii genetici, robotica și genetica computațională și-au dat mâna și au creat împreună o lume nouă de rețele neuronale artificiale, de algoritmi și programare. Ele sunt de multă vreme preocuparea unor inginerii, încât par doar o chestiune tehnică. „Inteligența artificială” este însă un fenomen tehnologic, cognitiv și larg cultural de cea mai mare anvergură, rezultat al unei profunde revoluții în cunoaștere și tehnologie, care se cere cunoscut în intimitatea sa, tocmai pentru a-l putea controla. (Din volumul A.Marga, Inteligența artificială și condiția umană, în curs de publicare)

(https://andreimarga.eu/tag/andrei-marga)