Andrei Marga: Accepțiuni ale inteligenței

Inventarul accepțiunilor inteligenței este consistent. De remarcat însă că o accepțiune sau alta are urmări în viață. Ea ierarhizează. Pe unii îi face mulțumiți cu ceea ce sunt, pe alții îi provoacă să învețe. Când este restrictivă, poate fi îndemn la efort propriu, când este laxă, se petrece contrariul.
Rămân însă la părerea că discuția poate începe cu distincția lui Kant dintre „sensibilitate”, „intelect” și „rațiune”, care dezleagă concludent întrebările asupra facultăților cunoașterii. Este însă cazul ca discuția să ia în seamă limitele semnalate cultural ale „sensibilității” și „intelectului” și nevoia de „rațiune” pe care însăși modernitatea, cu crizele și derapajele ei, o reclamă tot mai mult.
Ceea ce am, însă, în vedere aici este să lămuresc în ce constă „inteligența” pe fondul profilării a trei accepțiuni – să le spunem, „culturalistă”, „tehnicistă” și „naturalistă” – în cunoașterea din zilele noastre. Nu insist asupra împrejurării că toate aceste accepțiuni sunt izvorâte din științe și aparțin culturii. Promotorii lor stăpânesc științele moderne și s-au exprimat în chestiuni cardinale ale vieții. De altfel, „accepțiunea naturalistă” are o reprezentare profilată în cultura actuală din țara noastră în cartea lui Dumitru Constantin-Dulcan, Inteligența materiei (Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2021) – scriere amplu documentată, concentrată să articuleze o viziune competitivă asupra vieții pe baza științelor.
Iau în considerare, firește, fenomenul „inteligenței artificiale”, tema zilelor noastre, pe care unul dintre promotorii săi, Raymond Kurzweil, (Die Intelligenz de Evolution. Wenn Mensch und Computer verschmelzen, Kiepenheuer & Witsch, Koln, 2020) îl socotește noua cheie a înțelegerii lumii. Fenomenul aruncă lumini clarificatoare asupra a ceea ce este indiciul prezenței maxime a „inteligenței”: creația, în acest caz, creație care permite calcule, corelații, descoperiri pe scară nouă. De altminteri, puține creații au modificat atât de radical cunoașterea și viața oamenilor precum a făcut-o deja „inteligența artificială”. În definitiv, emergența ei a avut loc odată cu „evadarea” din determinismele curente prin pași precum abordarea formalistă a logicii, metodologia axată pe modelări, trecerea la matematica computațiilor, copierea funcționării neuronale, cuantificarea informației. Fiecare dintre acești pași a fost și unul în creație. Dicționarele actuale nu-și pot ascunde însă nesiguranța în definirea „inteligenței”. Ele spun că „inteligența este facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor înconjurătoare, cât și a relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi”, dar nu o specifică în raport cu alte facultăți. Dicționarele mai spun că „inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit, ci prin modul în care se comportă” – ceea ce este vag.
Fapt este că în cultura răspândită în zilele noastre ne aflăm după o cotitură a istoriei, intervenită odată cu societatea modernă, de la a lua realitatea așa cum este dată în experiență, la acțiune de schimbare a ei. Oamenii modernității caută schimbări benefice în „împărăția” lumii. Oarecum corespunzător, ne aflăm pe cursul breșei făcute în conceperile tradiției de John Dewey, care a avut ca rezultat punerea în fața celorlalte facultăți ale cunoașterii a „inteligenței”. Imediat, a avut loc reorientarea disciplinelor care cercetează mintea spre abordarea „inteligenței”. Că îl poți înțelege mai bine pe John Dewey parcurgându-l pe Confucius, și pe Confucius, studiindu-l pe John Dewey, cum remarca Alfred N. Whitehead, este o altă discuție.
John Dewey a legat „inteligența” de om considerat din capul locului ca „ca agent, ființă care acționează, care este responsabilă, prin inițiative, inventivitate și muncă orientată, de re-crearea lumii” (Reconstruction in Philosophy, 1968). „Inteligența” se raportează la realitate, dar nu rămâne la aceasta așa cum este, ci țintește, unde este nevoie, la schimbarea ei. Ea este însușire a unei ființe care cugetă, examinează și acționează. Ea înseamnă „investigare (inquiry)” în vederea schimbării în jur spre a ameliora condițiile vieții, încât include perceperea faptelor, evaluarea lor, intenție de rezolvare de probleme, acțiune în consecință. „Inteligentă” nu este orice raportare la realitate, fie ea și conformă acesteia.
Sunt astfel socotiți inteligenți cei care nu coabitează cu orice situație, a altora și a lor, care sunt „agenți” ai schimbării, care au intenții și acționează pentru rezolvarea problemelor vieții lor. Teoria în vogă a „inteligențelor multiple” a delimitat șase „inteligențe” – „lingvistică”, „muzicală”, „matematică”, „spațială”, „kinestezică”, „personală” – și a formulat criterii psihometrice, dar și localizări neuronale. „Inteligențele” le concepe drept „capabilități cognitive relativ autonome” de a rezolva probleme diferite (Howard Gardner, Frames of Mind,1983). Un tip de „inteligență” nu este solitar, ci asociat cu altele.
Cu toate că azi se încearcă rar o definiție a inteligenței, ea este, totuși, indispensabilă. Sunt de părere că, în constelația facultăților la care omul recurge, „inteligența” este capacitatea, care presupune conștiință și intenționalitate, de asumare și rezolvare de probleme și de convertire a rezolvărilor în acțiuni și fapte. Adaug observația că, printr-o creație logico-matematică și inginerească, această capacitate a devenit, odată cu „inteligența artificială”, și capacitate a unor produse care permit mai avantajoasa inserare a oamenilor în condițiile lumii. În orice ipostază, însă, „inteligență” înseamnă, pe de o parte, capacitate de a ordona obiecte și de a asuma scopuri și, pe de altă parte, capacitate de a pune cunoașterea în slujba rezolvării de probleme, care vizează consecințe benefice. Mai susțin că există atâtea feluri de inteligență câte tipuri de acțiuni sunt presupuse de reproducerea umană a vieții (în clasificarea mea: „instrumentală”, „strategică”, „comunicativă”, „dramaturgică”, „etică”, „de informare publică”, „reflexivă” și „în raport cu absolutul”). „Inteligența” nu prinde neapărat întreaga realitate, ci ceea ce intră în raza problemei de rezolvat. Ea nu epuizează facultățile de cunoaștere, încât reclamă intervenția celorlalte, în cele din urmă, a „gândirii” (detaliat în A. Marga, Vocația gândirii, 2024). Ea are gradații, ce rămân însă anevoie de evaluat precis.
Mai menționez că „inteligența naturală” operează în limbajul natural, fără a pune condiții datelor experienței, iar „inteligența artificială” preia datele prin intermediul grilei format de limbajul logico-matematic. Ea operează sintactic și în sens tehnologic. „Inteligența naturală” rămâne sub tutela „conștiinței” și a „conștiinței de sine”. Inteligențele, „naturală” și „artificială”, operează pe suporturi diferite – creierul biologic, respectiv computerele. Cea „artificială” este mereu dependentă de apăsarea de către cineva, undeva, cândva, a unui buton.
Abordez în alt loc accepțiunea „tehnicistă” a inteligenței, din contribuțiile de impact științific și cultural epocal ale lui Raymond Kurzweil. Aici mă limitez să scot în relief accepțiunea „naturalistă” propusă de Dumitru Constantin-Dulcan, în cartea sa Inteligența materiei. Carte care merită dezbătută pe larg, fiind plină de stimulente pentru reflecții în multe profesii.
Dumitru Constantin-Dulcan începe prin a admite că în univers informația are și alte suporturi decât cele admise de cunoașterea noastră deja consacrată. „Deși lipsită de o structură nervoasă /…/, celula știe să-și îndeplinească toate funcțiile necesare autoconservării și reproducerii, asemenea unui organism pluricelular, dovedind că viața, oriunde s-ar însera, dispune de o capacitate care traduce în sine expresia unei inteligențe. Recunoașterea hranei, conduita de evitare a pericolelor, mobilizarea mecanismelor metabolice și de reproducere presupun investiții de inteligență, chiar dacă, în orgoliul de a ne crede singurele ființe inteligente, refuzăm să o recunoaștem și dincolo de noi. Toate celulele vii dispun de atâta inteligență cât este necesară pentru existența lor și formularea conform căreia fiecare ființă își ajunge sieși mi se pare fericit găsită. Fără această inteligență adaptativă, viața n-ar putea exista și evolua în multitudinea sa de forme cunoscute și necunoscute” (p. 89-90). Dumitru Constantin-Dulcan a propus deja în 1981 conceptul de „inteligență a celulelor”.
Autorul Inteligenței materiei s-a regăsit în bună parte în scrierile lui Bruce H. Lipton (The Biology of Belief. Unleashing the power of consciousness. Matter & Miracles, 2005), pe care-l și citează în ediția recentă a cărții, cu ideea că „celulele sunt inteligente ca și noi. Sunt prevăzute cu intenție și scop, caută mediile favorabile și le evită pe cele toxice, discern, analizează stimulii din mediu și-i emite reacții adecvate” (p. 90). Dumitru Constantin-Dulcan a invocat mereu argumentul că „nu doar sistemul nervos are capacitatea de a prelucra informații, ci și virusuri, bacterii, plante, ființe monocelulare, încât inteligența se poate atribui pe o scară mai largă decât se face de obicei, doar omului”. Pe de altă parte, el a invocat faptul că „nu putem explica morfogeneza organismelor vii, dincolo de celule, fără ipoteza că ele recurg la informație”.
Dumitru Constantin-Dulcan este familiarizat cu discuțiile despre relația materie, energie, informație, care deja la nivelul anilor optzeci erau în toi, mai ales că nimeni altul decât Werner Heisenberg era tentat să reducă totul la energie, Alții (la noi Mihai Drăgănescu) au căutat un substrat informațional al realității, în maniera vechilor ontologii. Demersul lui Dumitru Constantin-Dulcan este însă diferit și profund.
Autorul Inteligenței materiei rămâne în cadrul unui realism susținut de științe, încât abordarea sa se impune atenției. El spune simplu că „la toate nivelurile de organizare a vieții, indiferent dacă îi recunoaștem sau nu o structură de tip nervos, este prezentă capacitatea de receptarea a informațiilor din mediu, de prelucrare a lor și de emitere a unui comportament adecvat” (p. 117-118). El invocă cercetări neurofiziologice, psihodinamice, și biofizice care susțin această generalizare. Dumitru Constantin-Dulcan ne spune că un fel de „biocomunicație” este fapt și nu ar fi explicabilă fără a asuma prezența „inteligenței”. „O serie de argumente ne obligă să ne gândim că, în timp ce pentru înțelegerea simbolurilor reprezentate prin cuvinte este nevoie de învățarea limbii în care ele sunt exprimate, decodificarea câmpului energetic purtător de informație este comună întregii lumi vii. Ea reprezintă comunicarea fără limbaj întâlnită pe toate treptele de evoluție. Așa ne-am putea explica relația dintre noi și animalele domestice și poate chiar comunicarea cu copilul mic înainte ca aceste să-și însușească limbajul articulat” (p. 171). Nu ar trebui, după Dumitru Constantin-Dulcan, rămas la datele actuale privind câmpurile ce acționează în viața ființelor, din motivul simplu, de înțeles, desigur, că ceea ace numim cunoașterea de către om a naturii nu s-a încheiat nicidecum: nu avem cum să socotim ultima realitate semnalele eclectice care stau la baza cunoașterii de azi a naturii,. În viața oamenilor intervin nu numai fapte fizic abordabile, ci și ceea ce se emite – a căror natură nu este neapărat stabilită în termenii științelor. Teorema sa este aceea că „tot ceea ce este viu emite și recepționează informații pe un cod specific, probabil, fiecărei specii sau propriu chiar întregii lumi vii” (p. 139). Oricum, comunicarea nu are în limbajul articulat singurul mijloc: „comunicarea fără limbaj” este pe toate treptele de evoluție (p. 171).
Concluzia cercetării din Inteligența materiei este că se poate vorbi de „caracterul logic sau inteligent al funcționalității viului” (p. 193), că viața poate fi socotită „capacitate de a comunica, de a realiza un contact inteligent, de a stabili relații de tip informațional, grație posibilității de a prelucra informațiile” (p. 192-193). De aici teza cardinală a cărții: „Putem spune, așadar, că esența vieții constă în inteligența sa, exprimată prin capacitatea de a discerne, de a prelucra informație. Prin inteligență nu trebuie să înțelegem neapărat un psihism de complexitatea cunoscută de om. Privit astfel, termenul poate să deruteze. Prin termenul de inteligență noi nu am avea în vedere decât acte sau conduite adecvate, indispensabile vieții” (p. 193). În general, viul este caracterizat de „capacitatea de autoconservare și de perpetuare” (p. 209).
Nu discutăm conotarea „naturalistă” a celorlalți termeni care preiau prestațiile minții umane – „conștiența”, bază a „conștiinței”, ca „evaluare și integrare psihică la un nivel mai înalt, cortical, a informațiilor receptate de creier” (p. 287), și „imaginea de sine”, formată prin „auto-observare și impresiile exprimate de anturaj” (p. 313). După ce „inteligența” este concepută ca adecvare a conduitei, restul termenilor desfășoară consecințele.
Culminația se atinge cu trecerea de către Dumitru Constantin-Dulcan la ontologizarea, în cuvinte de admirabilă simplitate, a constatărilor sale: „capacitatea de percepție nu este expresia evoluției biologice, cum s-ar părea, ci a finalității speciei” (p. 370); „percepem o lume ca efect al unei cauze care este dincolo de rațiunea noastră” (p. 371); „obiectivul evoluției nu pare a fi totalitatea, ci funcționalitatea, nu performanța părților, ci finalitatea întregului” (p. 388); „există o voință și o rațiune de a fi, de a trăi în tot ceea ce este viu” (p. 390); „există o Inteligență în univers, o rațiune inteligentă” (p. 395), care imprimă „vieții” în toate ipostazele ei un „sens”; a o lua în seamă este baza eticii: „atâta vreme cât un singur om va provoca altui om suferință, lumea nu va avea liniște” (p. 448). Această ontologie cere însă o discuție aparte.
Să revenim însă la esențial în discuția despre „inteligență”. În „accepțiunea culturalistă” a „inteligenței”, accentul cade pe acțiune – cu premisele ei, conștiință, evaluare, scop; în „accepțiunea naturalistă”, el cade pe adaptare în vederea supraviețuirii – cu premisele ei, sensibilitate, orientare, instinct. Este astfel ușor să comparăm cele două conotații. Mi se pare clar că, în a doua accepțiune, „inteligența” rămâne, în mod explicabil, treaptă spre prima.
În această optică asupra „inteligenței” se pot prelua și reflecții din cultura română modernă. Bunăoară, „inteligența” este altceva decât „istețimea” (Nicolae Mărgineanu), ea presupune capacitatea de a distinge punctele de vedere (Mihail Ralea), este asociată cu caracterul (Tudor Arghezi) și include consecvența (Mihail Sebastian).
Dacă luăm în seamă conotațiile culturaliste (ale intuiției, intelectului, rațiunii, etc.) este clar că „inteligența” la propriu poate fi a oamenilor care-i întruchipează trăsăturile. E adevărat însă că trăsături de inteligență sunt în multe alte locuri.
Ceea ce în „accepțiune naturalistă” se socotește „inteligență” are de fapt două componente. Pe cât este „rațiune obiectivă”, ea se suprapune cu „logosul” tematizat pe larg în trecutul gândirii, la chinezi, evrei, greci. Pe cât este vorba de o „rațiune inteligentă”, cum spune Dumitru Constantin - Dulcan, cuvântul „inteligență” este trimitere la trăsăturile amintite și o metaforă cu forță de sugestie enormă.
Metaforele au adâncimea lor. Dar dacă căutăm un termen exact, atunci se poate vorbi, cred eu, spre a fi cât mai echitabili, de „competența adaptativă” a celulei și organismelor. Căci, de la „folosirea informației”, la „inteligență” este un drum. Valabil și la oameni. La drept vorbind, câți inși nu au azi informații, au izbutit să se strecoare în instituții, au dobândit chiar putere, dar sunt străini de inteligență? Ei sunt isteți, versatili, ajung la rezolvări pentru ei, dar nu în beneficiul public.
Aceasta nu înseamnă să nu subliniem importanța accepțiunii „naturaliste” a inteligenței și a demersurilor din cartea Inteligența materiei, de a cerceta, în pofida restricțiilor cartesiene sau pozitiviste actuale, natura și formele de viață pline de lecții pentru oameni. Și de a le privi din perspectiva unei reapropieri a oamenilor de celelalte ființe, nu imitându-le sau coborând uneori sub nivelul lor, ci în respectul diversității. Reapropiere blocată astăzi, din nefericire, de prevalența unui curs al indiferenței, urii și agresivității cu rare precedente în istorie.
Andrei Marga