Boboteaza copilăriei

Ca și Paștele și Crăciunul, Boboteaza era un eveniment religios însemnat datorită practicilor rituale cu semnificaţii profunde în întâmpinarea cărora se făceau pregătiri speciale. Era mai întâi Ajunul Bobotezei, zi de post şi de mare evlavie, în care aşteptam să vină crucioii să ne iordănească, să sărutăm crucea şi să fim botezaţi cu apă sfinţită. Mama mă pregătise anume pentru ziua aceasta, în care trebuia să ne păstrăm fără de păcat, să postim şi să ne rugăm. Ca să-mi uşureze situaţia, îmi spunea concesiv: „Măcar două zile pe an să postim, în Ajunul Bobotezei şi-n Vinerea Mare a patimilor lui Iisus”. Aşa mă îndemna, cu dragoste şi blândeţe, mama pe la vârsta de patru-cinci ani ce-i aveam.
Era o iarnă geroasă cu multă zăpadă şi un ger năprasnic. Mama avusese grijă să primenească cât mai bine casa: curăţise soba, spălase lădoaiele, laiţele şi podelele, schimbase aşternutul paturilor peste care întinsese covoarele noi ţesute de ea în iarna trecută. Eram doar abia mutaţi în casă nouă. Se risdicase destul de sus soarele, când a început să facă lumânarea. O privisem cu interes şi mirare cum modelează între palmele ei calde ceara de albine pe firul de feştilă, cum o întinde, o înalţă, cum o învârte cu îndemânare într-un căuc, care cine ştie ce rol magic avea înafară de acela de suport. După ce a pus măsăriţa albă cu vrâste roşii pe margini cu cipcă neagră şi a aşezat pe ea blidul cu grâu numai firul lui, mama a pus acolo şi lumânarea ce avea s-o aprindă numai în momentul în care aveau să intre în curte crucioii. Aşa că mama mi-a încredinţat mie sarcina de a vedea când vin ei şi a o anunţa. Trebuia să-i primim cu porțile și uşile deschise.
Am ieşit afară din casa bine încălzită. Gerul parcă se mai potolise. Tata lărgise cu lopata cărarea înspre carpen, iar acum o lărgea pe cea dinspre Fântână şi Codreşti de unde aveau să vină crucioii. Toată preajma era într-o pace adâncă. Strălucea puternic soarele peste întinderea nesfârşită a covorului de zăpadă. Privirile îmi erau aţintite spre şura popii şi spre Bonţăşti. Întârziau să apară. A mai durat o vreme până când i-am văzut venind pe cărăruie, un grup de trei-patru oameni în haine groase de iarnă, cu cioareci de lână şi vestoane de pănură, pe cap cu căciuli ţuguiate imense. Ei trebuie că erau, dar mie mi se părea că văd magii din poveste. Am alergat în casă să-i duc mamei vestea.
- Pe unde sunt?”, m-a întrebat ea liniştită, de parcă nu s-ar fi întâmplat un fapt extraordinar, ieşi în curte şi mă anunţă când intră la noi în grădină.
Erau deja acolo. Nu ştiu cum ajunseseră atât de repede. Am alergat şi i-am spus mamei, ea a aprins liniştită lumânarea şi-a deschis larg uşa şi portiţa târnaţului, ca deoadată să auzim:
„În Iordan botezându-te Tu, Doamne,
închinarea Treimii s-au arătat...”.
Cuvintele cântate ale crucioilor sporeau fără de margini misterul. Pogorârea Sfântului Duh îmi părea absolut reală. Curând, preotul ne-a dat, pe rând, fiecăruia să sărutăm crucea şi ne-a stropit pe creştet cu apă sfinţită, mai întâi părinţii, mai apoi noi, copiii, după care a stropit cu buchetul de busuioc sub formă de cruce peretele cu icoane şi-apoi toată casa. Câţiva stropi de apă sfinţită mi-au nimerit reci pe obrajii înfierbântaţi de emoţie. Unul dintre crucioi a luat lumânarea şi-a stins-o între boabele de grâu din blidul stopit și el cu apă sfințită, care mai apoi mama avea să le verse peste grâul de sămânţă din coşul din cămară întru bună rodire.
Toată casa se umpluse de mirosul de busuioc şi cel de fumul din lumânarea stinsă între boabele umede de grâu, dar şi de miresmele dulci ce se răspândeau din zeama de fructe uscate, din care erau poftiţi să mănânce crucioii întru cinstirea şi norocirea casei. Măcar că se grăbeau, aducătorii mesajului divin sau fost poftiți să se așeze la masă, iar până ce mama a turnat miraculoasa zeamă în blide, crucioii însoții de preot au adus laudă şi har gospodarului: -
- Frumoasă casă ţi-ai durat, mă Gheorghe. Văd ca ţi-ai făcut şură cu două poieţi și acareturi. Să le folosiţi sănătoşi, a grăit cantorul căruia rangul îi dădea întâietate la vorbă, să laude vrednicia omului.
A mai spus fiecare dintre ei câte ceva despre problemele zilnice şi despre vreme. Îi ascultam şi-i priveam cu mirare, ca de la o vreme, după povețtile gospodărești, crucioii să nu mai pară magii pe care-i văzusem venind pe cărăruie ca să vestească Botezul Domnului, îşi pierdeau treptat-treptat aura din timpul vestirii pogorârii Sfântului Duh. Era totuşi de mirare că ei o puteau face. Curând, crucioii au plecat, ducând cu ei o parte din misterul momentului. I-am privit îndepărtându-se pe cărăruia dinspre carpen până ce au trecut dunga înspre alte case şi familii cărora aveau să le ducă Bunăvestirea.
Toată familia era reunită în camera de zi în care fusese săvârşit ritualul, în care se instalase ceva misterios din atmosfera sacră a iordoănirii. Mama a pus oala cu zeamă de fructe pe masă şi a pus în farfuria fiecăruia dintre noi câte un polonic din miraculoasa zeamă, anume făcută pentru slăvirea sărbătorii. Bunicul a rostit rugăciunea, iat tata a întins primul lingura spre blidul cu zeamă, sorbind cu vârful buzelor tainica fertură de fructe, i-au urmat mama și bunicul, apoi am început și noi, copiii, să mâncăm, cu sfială. Curând am descoperit în blid prunele, doar câteva, cu care am zăbovit mult timp în gură pentru a le reţine aroma. Atmosfera de religiozitate din timpul troparului şi-a sărutării crucii se prelungea, zeama ce-o mâncam resimţind-o ca pe o slăvită împărtăşanie. Lumina amiezii parcă sporise. În cameră nu se mai auzeau decât duduitul focului din sobă şi zgomotul uşor al lingurilor care atingeau marginile blidului pentru a nu cădea picăturile de zeamă pe masă și podele.
În dimineaţa zilei următoare ne-am trezit în aceeaşi atmosferă de pace. Era totuşi ceva schimbat în casă și preajmă. Mama adusese din cealaltă cameră hainele de sărbătoare ale ei şi ale tatii, cu care aveau să se îmbrace ca să maeargă la Râu la sfinţirea apei. Afară reizbucnise gerul şi, dacă pentru tata totul era mai simplu (el avea să îmbrace cioarecii de pănură şi haina de postav, iar în picioare avea să încalţe frumoasele lui cizme), pentru mama era mai greu să se decidă. Nu se putea hotărî: să ia scurta de barşon sau cojocul primit cadou de la bunica Maria când s-a căsătorit. În cele din urmă, mama a hotărât să îmbrace cojocelul. Asistam într-un fel la un proces de renaştere misterioasă. Fiecare haină luată le schimba părinţilor înfăţişarea, ca, în final, să constatăm cu uimire copilărească şi admiraţie că părinţii noştri deveniseră nişte oameni maiestuoşi. Niciodată n-am văzut-o pe mama atât de elegantă şi de frumoasă, iar tata dobândise o măreţie necunoscută. Şi nu se putea să fie altfel, căci în ziua aceea le era hărăzit să fie martori ai Sfinţirii Apelor. Marea slujbă de sfinţire la Crucea din faţa podului de peste Râu avea să fie săvârşită de mai mulţi preoţi, veniţi acolo de la toate cele cinci biserici din satele comunei.
Evenimentul era unul epocal, pentru că se înfăptuia cu adevărat sfinţirea apei şi a oamenilor. Toate familiile aveau să primească din ciuberele uriaşe de lemn de brad apa sfinţită cu care aveau să stropească locuinţele, grajdurile, vitele, în primăvară semănăturile. Mama pregătise şi ea canta, legând de toarta ei ciucuri şi panglici multicolore, iar înăuntru pusese buchetul de busuioc. I-am văzut gata de plecare. Pe năframa neagră de mătase a mamei străluceau bănuţi mici de aur. Sub ghetele ei noi a scârţâit aprig zăpada. Tata o însoţea îndeaproape, un fel de cavaler al adevărului. Purta pe cap pălăria cu boruti mari, iar în mâna dreaptă, cu mişcări de încântare, arunca frumoasa lui cârjă.
– Să mai puneţi câte un lemn pe foc, ne-a îndemnat de la portiţa curții mama. Aveţi grijă să nu ieşiţi dezbrăcaţi afară. E ger şi vă puteți îmbolnăviţi.
Îmi privisem atunci, pe la patr-cunci ani, cu admiraţie părinţii la vârsta maximei lor împliniri. Mama trebuie să fi avut 35-36 de ani, iar tata ceva mai mult. Tocmai se terminase războiul şi oamenii sperau să trăiască în pace. Credinţa era cea care le dădea putere.
La întoarcerea acasă, mama ne-a poivestit, cum a putut ea mai bine, că la Râu a fost mare rugăciune şi evlavie. Parcă în acest an a fost la rugăciunea de sfinţire a apei mai multă lume multă ca niciodată... Rezultatul rugăciunii era cana cu apă sfinţită, din care mama avea să ne dea să bem doar a doua zi, pe nemâncate.
– Azi s-au sfinţit cu adevărat toate apele, şi cea din fântâna noastră şi cea de la izvor?, am întrebat-o.
– Toate, şi cea de la fântână şi de la izvor.
– Atunci pot să mă duc să beau?
Mama m-a privit înduioşată:
– Da, desigur, poţi să bei... Azi s-a coborât peste toate apele harul Sfântului Duh...
Ziua fusese plină de har, căci Duhul Sfânt s-a arătat oamenilor în chip de porumb şi s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul meu iubit întru care am binevoit”...