Diacu la furat de tei

Să fi avut vreo 13 ani când, într-o noapte de iunie, dormind laolaltă cu mama-n patul cu strujac şi cu fereastra la drum deschisă, ne trezim în toiul nopţii cu zgomote şi pocnituri, pe din sus de casa noastră.

Eu, fără prea multe griji eram afundată-n somn, pe când mama dormea iepureşte, cu gândul la ce mai trebuie făcut a doua zi. Ceilalţi ai casei, tata şi cei doi fraţi ai mei, Luca şi Sandu (Uţu) erau cu jitele-n pădurea Colibiţei, iar eu şi mama aveam în grijă casa şi la iarbă-n Obrejă şi trebuia să gătăm până la Sâncetriu.

Da cum mama era mai jirişă, la orice mişcare de peste noapte, ea, când auzea ceva în neregulă se trezea încetişor, zicându-mi:

-Vai de mine, Ionuţă, da oare ce se aude pe afară, n-or fi nişte hoţi ca să ne fure căşuţii de la Cohnie? Da nu mai stă mama locului şi, ieşind la fereatsră, zăreşte o umbră de om cum rupe din teiul popii Chiejdean, mai multe crengi, ce le arunca în ocolul nost.

Şi se-nfurie mama, grăind singură: - Doamne, da cine-o fi, când noi n-am îndrăznit să-i cerem batăr o crenguţă lui Popa?!

-Uite că mă duc amin să-l sfădesc şi să văd cine este şi cum de n-are ruşine?

Se duce mama pregătită cu o botă la gard, iară eu, pândind de la fereastră, văd o geară la tulpina teiului pe care se suie hoţul.

În grădina noastră erau grămezi cu crengi, iar mama speriată de ce vede, numai ce o aud strigând:

-Vai de mine, d-apoi dumneata nănaşule eşti la furat?

-Tulai doamne, da cum ti mai duce la biserică, când o auzi domn părinte că-i furi teiu!

-Aşa spun cele 10 porunci, e bine ce ai făcut?

De fapt, în vârful TEIULUI era vecinul nost Ionu Luchii, diacul satului, care avea o meteahnă mai veche şi înţeleasă de noi, aceea de-a ieşi noaptea la furat.

Şi numai ce-l vedem pe badea Ion scoborându-se din copac cu o botă lungă, ce-i puse un cleşte ascuţit bun de tăiat la crengi şi cu scara subsuoară „avanteo” pe sub gardu nost. Bineînţeles că renunţase la florile de tei, poate de ruşine şi de groază, cu clopu-i de paie pe ochi ca să nu-l cunoaştem la făptură.

Că de, obraz nu prea ave, om bătrân la 75 de ani fura de prin vecini, însă la el cruţa pentru familie şi POPA lui.

Adică, nu era deloc sărac, că doară s-o fost dat de suflet la celălalt popă Suci, venit de pe câmpie, să ne păstorească.

Dar ave el o boală de nu putea să doarmă cu gându la ce-ar mai putea agonisi, ceva lemne pe care le fura fata tăiate în sac, lua uneltele oamenilor de prin şură (coasa, furcă) şi chiar securea de la tăietor.

Punea mâna pe ce apuca, de la mălai de fiert, mere, poame, câte-un pui de zeamă, iarbă verde de pe brazde, până la florile din grădină. Ziua le ochia, iar noaptea se ducea după ele că doară-i erau bune pentru casă.

Şi după toată isprava diacului, vine mama să mă cheme în toiul nopţii afară ca să ne strângem „TEIUL” că doară era în grădina noastră şi nu trebuie să afle ăstalalt popă că ce-o fost peste noapte.

Da alesu-ne-am noi cu mândreţe de flori pentru ceai, iar crengile le-am agăţat pe la icoane că aşa era dată de la bătrâni, ca de Sânzâiene şi Sâmcetriu să mâncăm cireşe, iar în odaia cu cindreană să miroase fain a frunze de nuc şi flori de tei.

Nu aflasem dacă în casa diacului se ştia de ce făcuse peste noapte, însă când mai era câte ceva în neregulă iar deciţa (femeia lui) ştie că şi noi suntem „înştinţaţi”, venea iute până la mama, cu câte-o prescură.

Era de pomană ca să tăcem şi să nu se-audă prin sat, ca apoi nici preotesele nu se-aveau prea bine.

Iar nănaşu Ion, adică diacu, multă vreme n-o grăit cu noi, stătea ascuns ori fugea cu capul plecat în treaba lui.

Bineînţeles că mama-i mai tri8metea câte-un mănunchi din florile de TEI pe timpul iernii, când auze că nănaşu nost îi betegit.

Ioana Hangan