Cireșul

      Înainte de-a scrie despre tei, regele străzii ce-i poartă numele, despre ploaia de toamnă și frunzele de toamnă, care nu sunt departe, despre bradul de Crăciun, care trebuie să mai crească, e vremea cireșului, plin de gânduri ( „- Negrule, cireșului,/ gândul rău te-mprejmuie.” – Lucian Blaga, „Belșug” ). Cireșul de sus. Paradoxal, dar așa admir eu de la-nceputul sezonului de cireș/e, acest decor din natură, demn de un pastel colorat, cu gust de copilărie, de poveste, de inegalabilul „La cireșe”, de Ion Creangă. Nu știu dacă sunt pe aproape gânduri negre sau albe, dar cireșul din fața ferestrei mele este mai senin ca niciodată. Drept, luminos, cu crengile încărcate, în adiere de vânt văratic, plin de fructe, bogat, bun de cules, de furat, de rupt, de săturat.

      De obicei, un cireș, ca orice pom fructifer,este admirat de jos,nu?... Cu capul dat pe spate, cu privirea țintită spre tabloul înalt. Dar ciudățenia zilelor mele de cireș/ cu cireș este că stau în balcon, la etajul al treilea, și mă uit la el de sus și-i văd codițele cu bobițe roșii, scoase în evidență dimineața, la prima oră, ziua, pe căldură, sau noaptea, ușor perceptibile, dar atât de sigure că sunt acolo, neatinse.

      Faptul acesta a durat până au început să se coacă mai bine. Deși, chiar ”în pârg”, au constituit atracție incompatibilă cu mediul urban. De cum se crăpa de ziuă, primii trecători se întindeau după cireșe, foșnind în liniștea primelor ore... Cum sunt matinală, nu aveam cum să nu-i aud, să nu-i observ. Dacă erau mai mulți, se-ncingeau dialoguri în grai neaoș, cu aluzii, cu interpretări... Deh! Viața palpită. Cine mai ține la decență, la jenă, la reținere, la codul de maniere, la felul de-a ne purta?... Tentația e mare. Pofta, pe măsură. Curios e faptul că n-am văzut copii îngrămădindu-se pe lângă cireș, deși nu este foarte înalt, ar fi ajuns și ei. Când trec pe alee, pe sub crengi, dau uneori cu fruntea de câte o frunză, răcoroasă, ce-mi mângâie pielea, dar o dată nu mi-a trecut prin minte să întind mâna și să rup măcar o cireașă. Salivam, înghițeam în sec, acceptam și mergeam să cumpăr de la ”Verde” un kilogram de cireșe. Din alt cireș, poate. Cireșul, ca destin. Mă bucuram atât de mult să-l văd, din balcon, să trec pe sub el, pe trotuar, să știu că e plin de roade, mulțumit, că sunt ale lui înainte de toate, încât nu mai conta faptul că cireșele trebuie mâncate, că cireșele sunt bune de mâncat.

      Până într-o zi când am văzut o scară sprijinită de trunchiul copacului ( alt cadru nespecific lumii de la oraș ), iar cineva s-a urcat și a umplut coșul de cireșe, intrând în casă cu recolta, împăcat cu gestul și vesel ca un copil mare.

      Mă gândesc cum ar fi fost dacă mai era starea de urgență, când oamenii stăteau în casă?!... Și să se fi copt cireșele, când nu le-ar fi luat nimeni?!...Pe declarație, nu era punct că e voie de cules cireșe. Triste, s-ar fi uscat, ar fi putrezit și căzut în drumul viitorilor trecători, care ar fi apărut peste o lună, două, trei... Așa, rămâneam doar eu cu admirația de sus a cireșului admirat, de obicei, de jos...