ELENA M. CÎMPAN: LUNA CU TEI

      Luna din calendar și luna de pe cer poartă fiecare la butonieră o floare de tei, al cărei parfum trece prin timp și se răspândește până departe, înapoi în primăvară, de neșters în vară, tot anul, stânga- dreapta, trece prin ceruri și nori, prin aer și văzduh, cu stele și aștri, ce ating infinitul.

      Să tot treci de-a lungul drumului, străjuit de tei de-o parte și de alta, ca pe „lângă plopii fără soț”. Pasul încetinește, respirația se împrospătează, iar ochii aproape că lăcrimează de frumusețe.

      Nu cred că există oraș care să nu aibă măcar un tei în decorul stradal, prin parcuri, simbolul central rămânând teiul lui Eminescu din Copou. Dacă Eminescu are un tei al lui, să le dăm șansa și bucuria și celorlalți frați copaci de același fel, să aparțină unui poet.

     Nimic mai seducător și îmbătător în serile blânde de vară, decât parfumul de tei, ce pătrunde prin fiecare simț deschis și rămâne multă vreme în amintire. Cele mai râvnite parfumuri nu reușesc să păstreze atât de vie mireasma verii dintr-o floare de tei, în plinătatea galbenului ei pal, suav și delicat, cu gingășia asemănătoare unui crin mai mic.

      Prezența teiului trece dincolo de locul unde a fost plantat și unde crește și înflorește. Ea se continuă în stările noastre, în amintiri, în poezie. Ca-n simbolism, simțurile își răspund, într-o sinestezie a evidenței, parfum și culoare, imagine și sens, toate creează o reverie, o mângâiere. Teii și poeții au ceva în comun.

     În copilărie, și în prelungirea copilăriei, teiul era în legătură cu Sărbătoarea de Rusalii. Încă neînflorit, se rupeau crenguțe din el și se agățau la porți și la icoanele din casă. Acele detalii de copac îmi dădeau o încredere în ziua de mâine. Un colț de grădină putea fi imaginat dimineața când deschideam ochii. Câteva zile mai târziu, când înfloreau teii, bucuria și grija copiilor erau de a culege floare de tei, pentru ceaiurile iernii. Era ca un fel de stat la pândă, să apară primul tei înflorit. Și floarea să nu apuce să treacă, să se usuce sau să înceapă a se scutura. Urcatul în tei era mai dificil și nerecomandat. De obicei, gospodarul care avea tei, la poartă sau în grădină, tăia câte o creangă, o lăsa la dispoziție, pentru a fi culeasă, bucată cu bucată, fiecare floare, de culoarea celei de colț. Floarea de tei și floarea de colț seamănă, de parcă ar fi surori. După ce umpleam pungile cu flori de tei, le aduceam acasă, le așezam pe hârtie curată, la uscat, după care erau umplute cutii anume, săculețe din pânză. După aceea, nu mai rămânea decât să vină iarna, să fie frig, iar ceaiul de tei, natural, din flori culese personal, să umple cu aroma specifică fiecare încăpere, înainte de culcare.

     De obicei, teii sunt copaci bătrâni. Rareori am văzut tei tineri. Maturitatea lor, înțelepciunea lor sunt tot atâtea leacuri pentru ce înseamnă o locuire superioară în lumea aceasta, amenințată de superficialitate.

 

ELENA M. CÎMPAN

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5