Elena M. Cîmpan: Anul școlar și Eminescu

    Nu era Ziua Culturii, dar știam că anul școlar se îngemănează, spre sfârșitul lui, cu poetul Eminescu. Cu participarea teiului, a codrului, a păsărilor, a lunii, a lacului, a mării, motive, și de bucurie, nu doar literare. Nu știau doar, din școală, elevi, profesori, dar și cei de-acasă, părinți, bunici, care, la rândul lor, asociau sfârșitul de an școlar cu imaginea, cu poezia Poetului ( încă ) național. Unic. Intraductibil. Nerepetabil. Nepereche. Știau și florăresele, care făceau coronițele de premiul întâi, din flori de romaniță, de margarete, proaspete și parfumate, ce urmau să fie așezate, ca niște lauri, pe capetele premianților. Era și Eminescu un pic de premiant, de premiat mereu la terminarea anului școlar,  la fel, în aceeași dată, exactă, cu precizie de ceasornic/ de ceasornicar, 15 Iunie. O sărbătoare, pe care o scriam, pe negândite, cu literă mare, așa, deodată, într-un calendar discret, în competiție cu cel oficial, de zile și sfinți.

    Și, de un timp, acest 15 Iunie se pierde printre zile, printre alte sfârșituri, de săptămână, de vară, de anotimp, păstrându-și însemnătatea, vie, magică, unică, doar în amintire. O amintire, pe care unii – mai tineri – nici nu o au, nu au de unde să o aibă. A le vorbi lor, acestor firave generații crescute la umbra calculatorului și a telefonului, despre farmecul unui an școlar finalizat cu 15 Iunie, de ziua când Mihai Eminescu a devenit „vecinicie”, cu versuri, cu poezie, cu recitări și scene pline și de glasuri lirice, înseamnă a paria, cu sentimentul de-a pierde din start. Dar încercarea merită... câte un text, cum este și acesta.

     Și nu știu cum, dar, în încercarea aceasta de a reînvia o vreme, pe care atunci nu aveam cu ce să o comparăm, fiind unică și în acest fel, pe când acum comparațiile și măsurătorile depășesc literatura română, istoria literaturii române, cu tot cu reprezentanții ei, iar, pentru un sfârșit de an școlar, banal și repetabil, imaginația este atât de bogată, de la show la banchet, de la petreceri la marșuri, de la scene la invitați, la garderobe și cheltuieli, încât nu e unde să mai încapă o poezie, una singură, de Eminescu, încercarea aceasta, așadar, ține loc de alte pledoarii și discursuri, de laudatio pentru un sfârșit de an școlar.

      La vârste mai mici, poate, învățătoarea, doar, de modă veche să mai încerce o festivitate „retro”, destul de repede „înăbușită” de alte distracții, cu haz, cu zgomot, cu distracție. E nelipsită urarea „să te distrezi!” în fel și chip. Adică să râzi, să sari, să faci poze, să exersezi acrobatice dansuri, să nu știi unde să mai fugi, să te ascunzi de muzica dată până la refuz. Doar așa, anul școlar se va încheia cu bine. Cui îi pasă de Eminescu? Și dacă i-ar păsa, cine stă să îl asculte?

      Eram an de an preocupată să învăț poezia de sfârșit de an școlar. Cu gândul la Eminescu și dacă poezia nu era de Eminescu. El reprezenta Poetul, liricul, prin excelență. An după an, se adunau poezii învățate și știute pe de rost, de Nicolae Labiș, de Ana Blandiana, de Ștefan Augustin Doinaș... Când găseam câte un volum de poezie străină, tradusă în limba română, părea că se deschide orizontul până departe, în lumea largă și, neapărat, lirică. Poezie canadiană, norvegiană, bulgărească sau grecească, rusească, în acele colecții ale Editurii Univers, ale Editurii Minerva. Rar țineam minte un poet, un autor, dar era bine definit, clar și compact un spirit specific acelui neam. Nu cred că existau și astfel de antologii cu poezie românească, trimisă în alte colțuri, unde așteptau cititori să afle spiritul românesc, așa cum reiese el din poezie.

     E 15 Iunie și miroase a tei. Parcă florile de tei sunt mai numeroase ca niciodată. Deși teii sunt bătrâni. Mirosul persistă, cu intensitate, este mai pur, mai decantat. Printre frunze și flori de tei, vântul murmură poezie. Nu este liniște, câtă poezie ar fi de ascultat. Perechi, perechi. Anul școlar și AI, anul școlar și competențele, anul școlar și incluziunea, doar un Eminescu după „și” mai rar, sau deloc. Cei ce și-au dorit să ne îndepărteze de noi, de al nostru/ de ai noștri au reușit. Atât de ușor.

      Învățând poezii, un om nu va vorbi în poezii, neapărat, dar va ști să vorbească. Citind, un om ( educat ) nu va vorbi în citate, dar va ști să vorbească. Citind, mai mult decât citând, alegând cele două gerunzii, ce curg ușor prin timp, la nesfârșit, în căutarea sensului și a liniștii.

     Gândind la sfârșitul de an școlar, gândul la Eminescu apare inevitabil, fără a fi căutat neapărat. Cele două gânduri se completează și își răspund într-un mod ideal, ca atunci când sfârșitul se contopește într-un alt început.

Eminescu este cel ce asigură continuitatea, începutul, cu alte sensuri, cu alte scântei.