Elena M. Cîmpan. Renaștere și nerenunțare la iubire

Încă din Antichitate, operele literare vorbesc  despre iubire. Iliada și Odiseea lui Homer împletesc spiritul de vitejie, specific eroului îndrăgit, cu cel de iubire, ca principal sens și rost al vieții și al morții, al mereu întoarcerii către un leagăn primitor. Frumusețea lumii, salvatoare, preia și continuă frumusețea trupului, mai ales în opere de artă, dar și a spiritului, în cugetări, aforisme, pagini de slăvire a iubirii, atotcuprinzătoare.

     Cuplurile definitive, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, nu contenesc să dea fiori de trăire, de speranță, de emoție, fie că e vorba de carte sau de film.

     Poetul Catul dă literaturii latine cele mai frumoase poezii lirice de amor, izvorâte din iubirea poetului pentru o patriciană frumoasă, „nici mi-ar părea vreodată că mă satur/ chiar de-aș culege sărutări de-a tale/ mai multe încă decât spice coapte/ pe-un lan de grâu...”

     Iubirea, ca temă literară, apare atât în poezie, cât și în proză, de la Cântarea Cântărilor, la Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, de la poetul exilat la Tomis, Ovidiu, cu al său „Ars Amandi”, un tratat despre arta seducției și despre comportament, un cod de conduită al îndrăgostitului, la Maitreyi, a lui Mircea Eliade, „Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război”, de Camil Petrescu, „Love story”, de Erich Segal, „Anna Karenina”, a lui Tolstoi, de la eseuri și studii, la tratate de filosofie. Jose Ortega y Gasset în ”Studii despre iubire” afirmă că „nu oricine se poate îndrăgosti și nu de oricine”. Stendhal, în „Despre iubire” ( De l amour ), povestește din viața lui Chateaubriand, pe care îl descrie „Scund, adus de spate, cu un chip nu prea atrăgător ( ... ), pentru el atașamentul față de o femeie nu dura mai mult de opt zile, însă femeia rămânea fascinată pentru tot restul vieții.” Una dintre femeile care nu l-au putut uita până la sfârșitul vieții, după numai câteva zile petrecute împreună, la castel, avea 70 de ani, când un vizitator al castelului evocă figura lui Chateaubriand. Ajungând în încăperea cu un mare șemineu, acesta spune: Așadar, aici e locul unde Chateaubriand stătea la picioarele dumneavoastră? Și ea răspunde: „ A, nu, domnule dragă, nu; eu la picioarele lui”...

     Denis de Rougemont, în „Iubirea și occidentul” prezintă nașterea iubirii- pasiune.

     Atât de nenumărate sunt veșmintele pe care le îmbracă iubirea, încât pare de necuprins, pare că sensul ei, ființa ei, se strecoară printre degetele vremii, ca nisipul fin al unei plaje dintr-un vis, și e ca Fata Morgana, mereu ademenitoare și gata de fugă mereu.

     Fiecare își trăiește iubirea lui. Iubirea platonică, iubirea senzuală, iubirea durere, trepte trecute în opere pictate, scrise. Iubirea schimbă lumea și ne schimbă pe noi, oamenii. Devenim sensibili, atenți, receptăm frumosul cu alți ochi, cu alte minți.

     Mitul Zburătorului este unul dintre cele fundamentale, după clasificarea lui George Călinescu.

    În poezie, iubirea își găsește locul potrivit, se împletește cu gândul poetului, cu dorința lui. În Cântarea Cântărilor, din Vechiul Testament, citim o inegalabilă și atât de simplă admirație adresată iubitei, „Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești!/ Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene”. Dar, să facem un scurt popas la fântâna de suflet, tot din Biblie, din Epistola întâi către corinteni a Sf. Apostol Pavel, atât de des invocată: „de-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am arpă sunătoare și chimval răsunător; și de-aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință, încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (... ) Dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare... Dacă dragoste nu e, nimic nu e...”, această ultimă afirmație, fiind preluată de către Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni”.

       Mihai Eminescu, atât de preocupat de frumosul și inegalabilul sentiment al lumii și al omului, aflat în căutarea lui, și nefericit fiind întreaga-i viață,  scrie cele mai frumoase poezii de iubire, poate ca o re-compunere a bucuriei, a fericirii, doar prin artă:  „Ce e amorul/ E un bun prilej pentru durere/ Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ și tot mai multe cere”.  

     Lucian Blaga schimbă singurătatea poetului, în „Cântec în doi”: „Doi suntem, când cu umbra lor/ ne împresoară norii./ Ce gânduri are soarele cu noi/ Nu știm, dar suntem doi.”

     Nichita Stănescu, la un alt nivel și cu alte resurse de expresie, neomoderniste, o așază pe ființa iubită într-o lumină ocrotitoare, stabilă, existentă pentru el, și el existând pentru ea: „ea stă plictisită și foarte frumoasă/ mâna ei luminoasă demult m-a uitat/ ea stă plictisită și foarte frumoasă/ și eu numai pentru ea trăiesc...”

     Când vorbim despre iubire, în zare se vede începutul primăverii, al trezirii la viață, al renașterii și al nerenunțării la sentimentul suprem, în stare să mute munții, să schimbe mările, să deschidă cerurile.

     Tocmai dintr-o astfel de frică de-a pierde, de-a dispărea, de-a mai păstra din farmecul vieții, ziua îndrăgostiților, de acest Sf. Valentin, are locul ei. Occidentul, ca, de fapt, și Orientul, au propriile mijloace de apărare, de păstrare. Uneori, sub forma consumerismului, se ascund suflete triste, să nu le spunem de-a dreptul ”moarte”, ca Nikolai Gogol.

      Ce înseamnă astăzi o astfel de zi? Multe dulciuri, sub formă de inimioare, pernițe pufoase, mesaje, flori, ciocolată și, poate,  un zâmbet sau o felicitare, un gând exprimat, sincer, direct. O emisiune, dedicată, închinată Sfântului Valentin, cu gândul la Sfântul Augustin, care spunea ”Iubește și fă ce vrei!”

    Din biblioteca de pe Google, Valentin, un preot condamnat, înainte de executare, i-a lăsat un bilețel de dragoste unei fete. Acesta este considerat „primul bilețel de dragoste din istorie. ” Probabil din istoria virtuală, dar, oricum, el a generat seria de mesaje de „Valentines Day” din întreaga lume, chiar dacă ele nu mai sunt de rămas bun.

     În Columbia, se numește Ziua iubirii și se sărbătorește în septembrie. Persoanele singure își trec numele  pe un bilețel și își fac daruri între ei. În cele mai multe țări, este aleasă data de 14 februarie pentru ziua îndrăgostiților și sunt diferite obiceiuri. În Marea Britanie, fetele mănâncă sărat seara, își pun frunze de dafin sub pernă, ca să-și viseze  alesul ( ca la noi, de Sf. Andrei ). În Germania, fetele plantează într-un ghiveci mai multe cepe, cu câte un bilețel. Fata se va mărita  cu băiatul a cărui ceapă va răsări prima. În Italia, fetele se trezesc dis-de-dimineață și se duc la fereastră. Se spune că primul bărbat pe care-l vor vedea le va deveni soț.

      Va fi fiind sau nu așa, rămâne de văzut. Cert este faptul că există manifestări practice și manifestări creatoare. Toate converg spre o dorință generală, recunoscută sau nu, de a nu pierde iubirea, de a o cânta, ca pe un sentiment general valabil, etern, ca eternul feminin.

     De 14 februarie s-a născut poetul Grigore Vieru, căruia îi plăcea să spună, de câte ori trecea Prutul, că vine de acasă acasă. Printre multele poezii de îndrăgostit, se numără „Vreau să te văd”: „Vreau să te văd, femeie,/ Sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor tăi verzi;// De-a tale negre gene/ Ce tremură ușor/ Ca aburul de ploaie/ Deasupra codrilor./ Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi./ Cosește, hai, ca iarba,/ Cu rouă și cu stea,/Mai deasă și mai verde/ Să crească-n urma ta.”

     Această zi, în care luna februarie stă în echilibru, este un „memento” despre o stare atât de rară, de „îndrăgostit”, care a inspirat opere și capodopere, în stare să-i facă pe oameni să-și amintească de iubire (și nu ne putem aminti decât de ceva care a existat).