Așteptând, la Năsăud

Este o frumoasă zi de toamnă, 2025, 09 octombrie, după cum reiese din autograf, când așteptăm în Sala de Conferințe a Muzeului Grăniceresc din Năsăud, anunțul cu Premiul Nobel pentru Literatură. Și acesta a venit, în preajma amiezii, și numele, mai greu de reținut, la început, a fost Laszlo Krasznahorkai. Odată aflat, lansarea de carte pentru care am venit poate începe liniștit, după cum a fost planificată. În prezența elevilor, tineri pasionați de literatură, coordonați de Alina Bondane, profesoară de limba și literatura română, dar și a reprezentanților Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român ( ASTRA, Năsăud ), dintre care îi amintesc pe Ioan Seni și pe Claudia Talpoș ( la extreme, de parcă arcul peste timp nu ar fi doar între lumi, ci și între ani, unii cu exuberanță, ceilalți cu experiență ), o văd ( pentru prima dată ) pe Elisabeta Boțan, venită din Spania pentru a participa la Festivalul- Concurs „Avangarda XXII”, de la Bacău, unde a obținut și un merituos premiu literar, dar și pentru alte întâlniri cu cititori, descriind un alt arc, între autor și receptori, și care nu putea ocoli Năsăudul, orașul de unde a pornit și unde și-a petrecut primii ani de formare, în bibliotecile existente, acumulând lecturi esențiale pentru un literat.
Despre Elisabeta Boțan, Ion Cristofor, prefațatorul volumului „Zbor între două lumi, scrie că este „o voce a diasporei”. Activitatea bogată, culturală, educativă, de traducere, de promovare a scriitorilor de pe întreg Mapamondul, o recomandă pe Elisabeta Boțan drept un discret ambasador al Țării Năsăudului în spațiul iberic și nu numai. Poposind la Năsăud, emoțiile nu aveau cum să-l ocolească pe poet și amintirile și-au făcut și ele loc în acest popas, cu întâmplări de altădată.
Cartea „Zbor între două lumi” este o partitură pluridimensională, în care fragmente de autobiografie, de formare, de reflectare asupra destinului, de întoarcere în copilărie (o persistență prin timp), de aducere aminte a adolescenței, cu iubiri, dintr-o etapă a belșugului dobândit din carte, spiritual, preaplin, se împletesc într-un sensibil discurs liric. A pleca din așa numita „țară” a lui Coșbuc și Rebreanu în „țara” de limbă a lui Federico Garcia Lorca și a lui Miquel de Cervantes, reprezintă un salt universal, parcă predestinat, o mutare de sens, de semnificație, și o intrare – volens-nolens – într-un circuit universal, într-un cerc, care este literatura largă.
Pe lângă zborul fizic, România-Spania, Spania-România, pe care Elisabeta Boțan îl face cu fiecare călătorie, se mai adaugă și unul liric, legat prin „fire de lumină”, intuind aici, poate, acele „Fire de tort”, povești, în accepția lui George Coșbuc. La Elisabeta Boțan, versurile concentrează o posibilă metaforă a întoarcerii și a regăsirii : „Vreau să mă întorc la început/ când amândoi eram fire/ fire de lumină, prinse în aceeași țesătură.” Zborul din poezia Elisabetei Boțan este un exercițiu de echilibru, pe care poetul este invitat să-l facă pentru ca lucrurile să se așeze în făgașul lor pașnic, firesc. Așa rezultă din poezia „Osândă”, ce trimite, parcă, la filmul lui Sergiu Nicolaescu : „Eu trăiesc între două lumi,/ precum un condamnat la moarte/ legat de brațe/ între doi cai.// Și fiecare trage,/ trage și trage,/ trage nebunește de mine/ până când mă prefac în fărâme/ și rămân fără suflare.// Dar, chiar și așa,/ uneori,/ reușesc/ să mă recompun/ și mă tramsform în podul de aur/ care unește.” În privința podurilor, ne-am obișnuit să le asociem cu Estul, cu „podul de flori”, peste Prut, „de cărți”, dar ele pot fi extinse și spre Vest, mai ales în ce-i privește pe românii plecați în Occident.
Cititorul poeziilor Elisabetei Boțan, avertizat încă din titlu de existența celor două lumi, rămâne plăcut surprins de a descoperi mult mai multe, așezate, când paralel, când concentric. Este vorba de cer și pământ, de aici și dincolo, de patrie și străinătate, de singurătate și prietenie, perechi ce se caută una pe cealaltă și-și răspund. Apare, câteodată, în peisajul din poeziile acestei cărți, o atmosferă aproape edenică, de speranță și întoarcere în brațele fericite, acolo unde frunzele sunt îndrăgostite de vântul lumii, rădăcinile se transformă în aripi, ca de cenușă, o imagine centrală ce speră în puterea de a renaște, ca Pasărea Phoenix. Dacă ar exista un pendul în interiorul cărții, acesta ar măsura ritmul lumii de aici și din altă parte. Invocarea dansului „Flamenco” evocă amintirea dansului tradițional, de acasă, rămas în obiceiuri și tradiții. Ființa mamei, la Elisabeta Boțan, se înalță pe vârfuri și privește păsările, tot cu gândul la zbor (zborul fiicei). Atmosfera din texte acestea este melancolică, blajină, când „ploaia din adâncuri își desface brâul de culori”, din care se desprinde o anume duioșie, specifică stării de liniște, în mijlocul naturii. Alte personaje care apar în volum sunt tata, „ca o chemare din altă lume”, soțul, cu care autoarea se simte pereche, „precum două curcubee”, și tânăra Bianca, „o copilă cu chip de lumină”.
Elisabeta Boțan scrie o poezie actuală, modernă, pe vechile teme ( dureri ), general valabile. Natura, iubirea, trecutul, la care se adaugă dorul, resimțit ca o condiție a creatorului, desprins de locul natal. Dorul este și el un fel de zbor, posibil și imposibil de împlinit. Astfel, distanțele sunt estompate prin poezie. Poezia este cea care apropie lumile, prin timp și prin spațiu, le face compatibile, în numele frumosului exprimat artistic. Poeta plecată în lume învață altă limbă, se exprimă ca cei de acolo, dar este fascinant cum cuvinte de-acasă știu drumul în poezie și-și fac loc, așa cum este, de exemplu, „funingine”, dificil și de tradus : „O lumină iese din funinginea lumii”.
Peregrinările poetului în general, ale autoarei de acum, în mod particular, sunt de/ cu folos. Călătorind, sensibilitatea pentru limba română persistă și crește și se transformă în văzduh ce ne înconjoară, pe cei care locuim o lume de cuvinte. O lume de cuvinte care, din fericire, se bucură de o prietenoasă lume a traducerilor de calitate.
În cadrul lansării de la Năsăud, au fost și alte interpretări, printre care și despre existența miturilor ancestrale, ce se pot decodifica din poezia Elisabetei Boțan, un aspect pe care eu încă nu l-am regăsit. Poate, altădată. Am plecat, având în plan să găsesc cât mai repede în librării cărțile traduse ale proaspătului laureat de Premiu Nobel pentru Literatură pentru 2025.