Andrei Marga: La ce servește starea de urgență

Bill Gates declara cu ani în urmă că virușii vor fi mai periculoși decât armele nucleare. De asemenea, CIA a avertizat, cu datele științifico-tehnice la îndemână, că unul foarte periculos va veni în decada în curs.

Din nefericire însă persistă nelămuriri privind originea coronavirusului 19, deși cunoașterea ei, împreună cu cea a mecanismului de răspândire, rămân cruciale pentru o terapie durabilă. Originea are totuși șanse de lămurire destul de curând prin recurs la date larg accesibile. Prestigioasa publicație „Medical News Today” a și intervenit  zilele trecute (vezi Tim Newman, Coronavirus myths explored, April, 2, 2020) pentru a aduce discuția pe terenul faptelor. Neliniștilor privind focarele neidentificate de infectare și temerilor de recidivă li se poate pune capăt sporind testarea și, respectiv, administrând medicamentație.

Starea de urgență împletește însă mai direct constrângeri biomedicale cu scopuri ascunse. Mai ales atunci când decidenții se preocupă să obțină voturi pe seama epidemiei și să facă afaceri, iar opinia publică este prea puțin exigentă. Suspiciunile concentrate în întrebarea „la ce servește?” asemenea stare nu au astfel de șanse de lămurire factuală și cer o discuție aparte.

Într-o țară precum italia, cu o cultură politică vie, se observă bine  mizele ce se pun în joc odată cu decretarea unei stări de urgență (vezi dezbaterea Giorgio Agamben – Roberto Esposito). Se observă însă și faptul că cei care au suspiciuni trimit la un intelectual de mare pondere – medic psihiatru, inițiator al cotiturii reflecțiilor spre biopolitică. L-am numit pe Michel Foucault. I-am abordat ingenioasa filosofare în Introducerea în filosofia contemporană (Compania, București, 2016), încât mă rezum aici la întrebarea: la ce servește starea de urgență?

Teza lui Michel Foucault este că, începând cu „epoca clasică“, s-a desfăşurat o anumită „tehnologie a dominaţiei“, care s-a schimbat în trecerea la epoca modernă, dar, rafinându-se, și-a extind acțiunea. Ea se răsfrânge în măsuri şi instituţii de „disciplinare socială” a corpului, apoi, în „disciplinări” morale, ale atitudinii faţă de muncă, faţă de viaţă, care se regăsesc, în cele din urmă, în anumite științe.

Michel Foucault a luat în discuție starea de urgență în cartea A supraveghea şi a pedepsi  (Surveiller et punir, Gallimard, Paris, 1975), în care examinează schimbarea înregistrată de sistemul penal, la începutul secolului al nouăsprezecelea, prin trecerea de la administrarea supliciului (in extremis, ghilotina) la închisoare. El spune că din această schimbare a rezultat o societate ce aplică o gamă  de modalităţi de „control”, de la măsuri ferme şi explicite, la mecanismele „panoptismului” – ale observării fiecărui individ, în mișcările sale, de către un centru.

 Ca ilustrare a trecerii la „panoptism”, Michel Foucault a evocat o măsură pe care a găsit-o în lupta cu ciuma de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Ea consta în  „suspendarea legilor”, închiderea orașului prin blocarea intrărilor și ieșirilor, interdicția de a ieși din casă, trecerea alimentației în seama unor servicii organizate, instituirea „supravegherii” din partea unor responsabili cu disciplina, a unui „sistem de înregistrare” a mișcării persoanelor și de „raportare la instanțele puterii”. În acest fel, „ciuma ... are drept corelativ medical și politic disciplina” (p.199-200). La ciumă se răspundea cu „ordine”, cu orice preț.

Michel Foucault folosește imaginea datorată lui Jeremy Bentham, a „panopticon”-ului – o modelare arhitecturală a construcțiilor de  spitale, școli, orfelinate, fabrici, ospicii, dar mai ales de închisori (Panopticon, or, the inspection house, în The Works of Jeremy Bentham, John Bowring, London, 1838-1843). Este vorba de o construcție cu camere multiple, având în centru un turn din care se supraveghează tot ceea ce mișcă. „Inspecția generală” este esența panopticonului. Fiecare individ este închis într-o celulă în care este văzut de supraveghetor sau măcar crede  asta, dar nu are în jur decât pereți care îl separă de cei de aceeași condiție. Efectul major este de „a induce deținutului o stare conștientă și permanentă de vizibilitate, care asigură funcționarea automată a puterii” (p.202). Panopticon-ul este socotit de Michel Foucault „model generalizabil de funcționare; o manieră de a defini raporturile puterii cu viața cotidiană a omului” (p.206-207).

Forța de penetrare a imaginii și a descrierii din partea lui Michel Foucault sunt mari. Puțini gânditori au fost atât de temerari încât să vadă printr-un fapt întreaga realitate socială. Mărturisesc că de aceea îi și înțeleg pe cei care văd în jur, în orice măsură, o expresie a voinței de putere.

Nu poți fi de acord cu ei, căci rămâne o diferență între forța de penetrare a imaginilor și adevăr. „Radicalii” de acest fel, care își închipuie că prind totul dintr-un fapt, nu prea au de a face cu adevărul. La drept vorbind, nu poți deduce dintr-o măsură luată în dreptul penal tot restul societății. Sistemul libertăților, al drepturilor, al alegerilor, al dezbaterii publice, nivelul educației, al culturii, sau absența acestora, sunt cel puțin la fel de importante.

Presant este, însă, să discutăm ce se petrece sub ochii noștri. Știm prea bine că o stare de urgență în pandemie  nu se declară fără rațiune biomedicală. O stare de urgență nu mai înseamnă, în mod normal, ca în secolul al XVII-lea, cum acuza Michel Foucault, doar „ordine”, ci mai ales acțiune comunitară pentru stingerea focarelor.

Din nefericire, în starea de urgență improvizată acum în România se vede bine că nu doar rațiunea biomedicală contează. Contează „ordinea”, mai mult decât acțiunea de stingere, chiar dacă riscul deja perceptibil este să se progreseze prea puțin în combaterea virusării și să se distrugă multe, inclusiv economia și democrația – atâta câte sunt. Fac aici câteva observații în acest sens.

Prima este accea că nu s-a profitat de două avantaje. De faptul că România nu era asaltată de turiști sau vizitatori, precum țările din primele linii ale luptei cu coronavirusul 19, și  de faptul că populația, comparativ cu alte țări, avea făcute vaccinuri antigripale. Doar că aici, la nepriceperea decidenților, s-a adăugat efortul acestora de a profita „electoral” de pandemie. Iar imaginea de pe aeroportul din Cluj-Napoca, din aceste zile, cu mii de oameni aruncați de a valma, contra tuturor prevederilor stării de urgență, în acea „diasporă” de la care niște mediocri așteaptă voturi, spune cât o mie de cuvinte. Pentru cine vrea să vadă, ea dezvăluie ceva în plus, anume, meschinăria din spatele decretării stării de urgență.

A doua observație de făcut este că nici SUA, nici Franța, nici alte țări nu au suspendat rolul Parlamentului. Este regim de „distanțare socială” (cum se spune greșit, căci este vorba de „distanțare fizică”), dar pluralismul și democrația nu se desființează, iar Parlamentul nu ia vacanță nici într-o democrație în regimul stării de urgență. Or, la noi, se discută până și reglementări de anvergura legilor cu guvernul, dacă nu cumva cu doi trei din guvern, a căror nepregătire a fost confirmată repetat. Ca o culme a rătăcirii, mai nou se dau „ordonanțe militare pentru piețe de legume”! Nu se înțelege că starea de urgență, gândită cu cap, este o mobilizare națională, nu o desființare a democrației.

A treia observație se referă la faptul că „ordinea” nu se separă în nici o țară de acțiunea biomedicală de încercurire a virusului și stingere a focarelor. La noi, se procedează iarăși ca la nimeni. Mai întâi se lasă să se treacă prin frontieră fără carantinizare corespunzătoare, testarea este dintre cele reduse, iar dacă afacerile decidenților o cer, se poate face și ceva contrar prescripțiilor medicale. Se cere însă “stați în casă” și se dau voios amenzi, după ce casa a fost infestată. Acum există un fel de „ordine”, dar abia dacă s-a luat act de infecția din sate, mai ales acolo unde au fost mulți emigrați, în vreme ce combaterea virusului și tratarea infecțiilor au găuri primejdioase.

A patra observație este aceea că s-a renunțat la politizarea măsurilor în orice țară matură. Congresul american a dat exemplu primul. La noi, după ce decidenții au căutat să-și facă reclamă „electorală” pe seama epidemiei și au eșuat, s-a recurs la militarizare. Cum s-a văzut la Suceava, mai nou și la Deva, în vreme ce Aradul și altele se clatină! Desigur că în România spitalele militare sunt printre cele mai bune. Dar aceasta nu înseamnă să-ți bați joc de sistemul civil, scoțând din joc medici care au avut ghinionul să fie în unități în care decidenții actuali vor să facă „politică” și din terapie. Și nici să folosești armata pentru a-i scoate basma curată tocmai pe cei vinovați!

A cincea observație pleacă de la constatarea că nici un decident din lumea democratică nu apare în public, în regimul stării de urgență, fără să fie anturat de principalii responsabili medicali. Îl vedem pe președintele SUA, i-am văzut pe liderii europeni anturați de experți biomedicali. La noi, se recurge la propaganda ieftină a președintelui solitar. Acest „președinte” repetă banalități, în loc să lase cuvântul responsabililor biomedicali. După ce a fugit nu numai de dezbateri publice, dar și de răspunderile funcției și vizitează spitale fără bolnavi sau birouri, nu pare să-și dea seama de ridicolul costisitor al pozei și să înțeleagă că nu devii priceput fiind singur printre drapele.

A șasea observație are în vedere faptul că nu se va putea pune în mișcare economia fără ca oamenii să dispună de resurse financiare. În orice țară se gândește astfel. Alături de alte erori, guvernul  actual contestă însă la Curtea Constituțională salutara relaxare a ratelor la bănci, promovată de opoziție, căci vrea să fie singurul autor al relaxării. Vizibil, nu-l interesează rezolvarea problemelor, ci să se știe că se agită, fie și de prisos.

Eram înclinat să nu-i dau dreptate lui Michel Foucault când spunea că starea de urgență se folosește pentru „a controla” oamenii, nu pentru a depăși necazuri. Așa cum stau lucrurile la noi, sunt evidente tentația de a pune „ordinea” în fața combaterii pandemiei, de a face afaceri pe la spate și preocuparea de „alegeri”, mai mult decât de maladie și de oameni.

Amatorismul și indecența decidenților din România actuală  joacă iarăși feste. Nu se înțelege nici într-un ceas de cumpănă, cum este expansiunea în lume a coronavirusului 19, cu victime, pierderi și distrugeri ce abia încep să-și arate amploarea, că  nu este ora meschinăriilor – dacă  este vreodată cumva. În înțelegerea lor lipsită de cultură nu intră faptul elementar că trăim, ca oameni, dincolo de culturi, de regimuri, de afinități politice, acum și pentru mult timp, în aceeași biosferă.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>