Andrei Marga: Biopolitica și diletanții ei

De câteva luni, în multe țări se face vârtos biopolitică, în unele profesional și cultivat, în altele mai puțin. Uneori primitiv.

Lupta cu noul coronavirus pare a fi absorbit orice altă preocupare, mai ales sub starea de urgență  - în România, de “demență”, cum spunea nu fără justificări un parlamentar al guvernării actuale. Lipsindu-le priceperea, decidenții de la noi vor și acum să țină oamenii în alertă, deși nici “urgența” și nici “alerta” nu au  rezolvat mai nimic. Reglementări chibzuite, făcute de concetățeni cu cap, ar fi fost și sunt mult mai eficace.

Înțeleasă ca politică față de viață, corp și natură – biopolitica a sprijinit în istorie decizii care au afectat oameni. Așadar, există rațiuni să reflectăm asupra ei. Mai ales astăzi, când pandemia covid-19 obligă la reconsiderări.

Importanța biopoliticii a fost și este mai mare decât se acceptă. În definitiv, oamenii dispun, fiecare, de un corp ce le susține viața, iar viața lor este pe seama naturii, fiind dependentă de decizii, începând cu cele politice. Și atunci, ce biopolitică se justifică?

Fapt este că, odată cu dezvoltarea biologiei, în ultimele două secole s-a făcut uz și abuz de cunoștințe biologice pentru a se interveni în organizarea socială. Pe acest fundal s-a format biopolitica ca politică a abordării corpului uman și a naturii înconjurătoare.

Primele întrebări ce țin de biopolitica  actuală s-au pus cu Nietzsche. Acesta a lansat maxima “a trăi conform vieții”(Dincolo de bine și rău, 1876). El scria că “viața înseamnă a fi crud și nemilos contra a tot ceea ce devine slab și vechi în noi, și nu numai în noi”, dar amintea porunca lui Moise: “să nu ucizi!” (Știința veselă, 1882). În Despre genealogia moralei (1887), Nietzsche lansa tema “valorii” sau “nonvalorii” vieții indivizilor.

Astăzi este clar că lectura din Eugen Dühring (Valoarea vieții, 1865) l-a făcut pe Nietzsche sensibil la aspecte “biologico-fiziologice”. Într-un asemenea context, el a ajuns la teza “viața este un accident” (Sämtliche Werke, Kritische Ausgabe, Band 14, p.82) și a privit ființa umană din punctul de vedere al “accidentalității” ei.

Cu acestea, nu suntem, totuși, la originea biopoliticii ca “selectare” printre vieți omenești, căci alții, precum Platon, și-au asumat-o înainte. Dar în opera lui Nietzsche s-au găsit nu numai oportune corecturi ale privirii “vieții (Leben)”, sugerate de biologie, ci și pretexte pentru a deturna această privire spre politici față de “viața” socotită “fără valoare” a unor oameni. În reflecțiile sale de după prăbușirea fizică și mentală din 1888, Nietzsche a și legat tema “spiritului liber (freie Geist)” de condiția “sănătății (Gesundheit)”. Din acest moment, pentru el a contat descrierea datorată lui Darwin a „vieții”, cu mutațiile întâmplătoare, lupta pentru supraviețuire și selecția naturală.

 Înainte, însă, Nietzsche a  apucat să profileze o ramificație a biopoliticii care privește oamenii ca ființe creatoare de valori, într-o viață condiționată de “sănătate”.Ulterior,însă, biopolitica a adunat un dosar compromițător. Este vorba mai cu seamă de ceea ce s-a petrecut sub național-socialism. Două fapte sunt răscolitoare.

Primul este acela că Hitler era angajat într-o politică ce avea ca țintă, cum ne spun confidenții săi, înmulțirea populației proprii. Imaginea sa era aceea că poporul, prin „voința sa de viață (Lebenswille)”, formează o „forță veșnic dătătoare de viață” și induce energii pe harta lumii (Paul Danzer, Geburtenkrieg, în Politische Biologie. Schriften fur naturgesetzliche Politik und Wissenschaft, Berlin, 1943). Hitler vorbea de „politică biologică (biologische Politik)”, prin care înțelegea schimbarea formelor de organizare rezultate din istorie ca urmare a unei noi „voințe de viață”, ce se reafirmă în interacțiune cu cucerirea de „spațiu (Raum)”. „Înmulțirea (Vermehrung)” propriei populații și „nimicirea (Vernichtung)” altora au mers la el mână în mână, ca fețe ale „politicii biologice”.

Al doilea fapt este acela că cercetătorii din institutele național-socialismului au lansat formula după care politica acestuia ar fi „biologie aplicată”. Freiherr von Verschuer, care a și condus doctoratul lui Joseph Mengele, a făcut caz de o pretinsă legătură intimă între biologie și politică. S-a ajuns până acolo încât însuși conceptul de societate a cedat în manuale locul „vieții”, iar biografia a fost înlocuită cu „biologia persoanei”, văzută ca „biomasă”. Biopolitica s-a rupt astfel complet de umanism.

Biopolitica își datorează revenirea lui Michel Foucault. După întâlnirea cu Francois Jacob (La logique du vivant, une Histoire de l’Heredite, 1971), acesta a făcut doi pași noi: a analizat  sistemele vii ca “algoritmi” și a privit “genealogia” cunoașterii și a cadrului institutional al lumii moderne ca “relație a corpului și a istoriei” (Michel Foucault, La Volonte du savoir, 1976). Codul genetic Michel Foucault îl socotește teren al “biopoliticii” – prin care înțelege ansamblul căutărilor de exercitare a puterii în societate prin folosirea cunoștințelor biologice. “Bioputerea” nu mai constă doar în canalizarea energiilor erotice, cum opinau Wilhelm Reich sau, mai târziu, Herbert Marcuse. Nu mai este vorba de apetit erotic ca motor al comportamentului, ci de “corp și plăcerile lui”, pe care societatea le regizează politic.

Mai mult, în vestita sa conferință Il faut defendre la societe (1976), Michel Foucault spunea că tehnicile de intervenție în codul genetic, ce recurg la diagnosticul preimplantologic și prenatal, nu sunt străine de rasism. El acuza constituirea unui “rasism de stat”. Național-socialismul nu ar fi făcut decât să adauge la “rasismul de stat” declanșarea unui “război rasial”. După părerea lui Michel Foucault, este  chiar tendința societății moderne târzii aceea de a se dispensa de reglementarea prin legi motivate juridic a comportamentelor și de a recurge la disciplinarea corpurilor individuale și la controlarea biopolitică a corpului social.

Scena biopoliticii avea să se schimbe, cu totul. Se știe că accesul geneticii la embrionul uman face posibilă intervenția medicală, cu avantajul prevenirii unor boli, dar și cu deschiderea de întrebări tulburătoare. Termenii în care ne vin cunoștințe din această zonă –“fecundarea artificială”, “diagnostic prenatal”, “clonă terapeutică”, “tehnica preimplantării”, dar și replica în  termeni ca “dreptul embrionului”, “pericolul <noii selecții>”, “părinți de împrumut”,  “omul <optimizat>” – ocupă de două decenii scena dezbaterilor. Mai rămâne nașterea unui copil fructul naturii și al împrejurărilor de care ea dispune, sau este altă operație, a altcuiva?

Deocamdată, continuă confuzia.“Granița conceptuală între prevenirea nașterii unui copil grav bolnav și îmbunătățirea moștenirii genetice  printr-o decizie eugenică nu mai este fermă” (Jürgen Habermas, Die Zukunft der menschlichen Natur. Auf dem Weg zu einer liberalen Eugenik?, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002, p.41-42). Trăim,  de fapt, „un amestec exploziv de darwinism și ideologie a schimbului liber”, în care scrupulele morale și civice în materie au dispărut.

Care-i ieșirea? Nu se pot opri cercetările științifice în genetică  și microbiologie, în general, nici dezvoltarea tehnologiei aferente. Dar în înțelegerea de sine a societății, argumentează Jürgen Habermas, ar fi cazul să intervină înțelegerea precisă, juridică, a ceea ce înseamnă ființă umană.

Desigur, abia în momentul dezlegării din simbioza cu mama, copilul intră în lumea persoanelor. Dar copilul se bucură de viață umană ca urmare a datoriilor maturilor de a-l proteja, chiar dacă nu este purtător al tuturor drepturilor omului. Copilului îi aplicăm un fel de “socializare anticipatoare (anticipatory socialization)”, încât ne adresăm lui “de dragul lui însuși”. O “etică a speciei (Gattungsethik)”, în care ne asumăm că “nu putem să întreprindem o evaluare normativă înainte de a ne însuși perspectiva a înseși persoanei despre care este vorba” (p.93), este indispensabilă. Nimeni nu are dreptul să dispună de viața cuiva, fie acela și imatur! Morala rațională și drepturile omului, elaborate, desigur, la nivelul geneticii de azi, rămân baza conviețuirii. Dacă se vrea o “ființare umană demnă de om”, așa cum tradiția culturală a consacrat-o!

Între timp, știm că pedosfera este alterată deja de enorma cantitate de fertilizatori artificiali, care ajung în organisme. Atmosfera este afectată de eliminarea de microbi ce favorizau dintotdeauna viața. Biosfera se resimte de pe urma ofensivei a numeroși agenți, care anihilează boli, dar lasă să reapară boli vechi și să apară viruși noi. Cercetări riguroase (John McNeil, Something new under the sun. An environmental history of the twentieth century, 2000) ne spun toate acestea, iar mișcarea ecologistă caută salutar să facă față situației.

După năvalnica pandemie covid-19, biopolitica își adaugă întrebări noi. Problema nu mai este, evident, să înlocuim natura în a crea alți oameni. Problema este de a apăra viața celor care trăiesc. Iar “biopolitica ecologistă” este solicitată din capul locului la o extindere neașteptată, în lupta cu un virus biologic penetrant. Ce pot face oamenii într-o astfel de situație? Care este biopolitica adecvată?

Coronavirusul 19 afectează nu doar un grup de oameni sau altul, nu o națiune sau alta, nu o cultură, nu un regim. Doar în cinci luni, el a ajuns pe orice bucată de pământ locuită de oameni. El îi afectează pe toți – încât toți sunt în aceeași barcă. Curentul format în jurul speranței că “mor doar cei în vârstă și cei afectați de alte boli”, nu dă rezultate, căci, mor, desigur, ca totdeauna, cei vulnerabili, dar nimeni nu este a priori cruțat.

Pandemia actuală afectează nu doar sănătatea oamenilor, ci aproape toate activitățile. Cea mai puternică dezvoltare a industriei și economiei atinsă în istorie a fost curmată. Cea mai mare “complexitate” a societății umane atinsă vreodată a fost redusă brusc la “stați acasă”.

Nu avem la dispoziție vaccinul prevenitor. Tratamentele se discută. Deocamdată, strategia este de a opri transmiterea de la om la om. Lichidarea virusului este încă incipientă. Mecanismele autoimunitare se dovedesc a fi, în multe cazuri, cheie a supraviețuirii.

Ce rezultă din toate aceste caracteristici ale actualei pandemii pentru biopolitică?

Până acum, biopolitica era o disciplină, de fapt, de intervenție în viața oamenilor, chiar în crearea de ființe în laborator, și în reechilibrarea naturii. Odată cu pandemia coronavirusului 19, imperativul este folosirea cunoștințelor de biologie pentru a proteja viața oamenilor care sunt.

Biopolitica ecologistă este și ea “provocată”. Nu numai conservarea naturii, ci și examinarea a ceea ce iese din procesele naturii va trebui să fie orizontul ei, mai ales în era “încălzirii globale”, în care s-a intrat de vreo cincisprezece ani.

Biopolitica actuală – studiul premiselor biologice ale vieții oamenilor și elaborarea acțiunilor în consecință – nu este, totuși, o “biologie politică”, căci ea nu condiționează cercetările de biologie, ci le folosește. Ea nu este nici “politică biologică”, căci pleacă de la o anumită imagine a omului datorată culturii, care se folosește de cunoștințe de biologie, fără să se reducă la biologie. Însăși „bioputerea” se reorientează spre ținerea sub control, cu ajutorul biologiei, a naturii din jur, nu a oamenilor, nu spre dominarea lor. Biopolitica își asumă că fiecare viață este în sine o izbândă și o valoare și că îi revine societății organizate uman să o protejeze.

Aceste delimitări și cultura ce le însoțește își au importanța lor practică. Biopolitica este o știință, la care se recurge inevitabil și merită cultivată – azi cu atât mai mult decât ieri.

Dar cum totdeauna cămașa este mai aproape de trup, să ne referim la știrea săptămânii: la evaluarea țărilor după indicatori de siguranță (vreo 130), în care zilele trecute România (vezi Forbes) a luat locul 30 printre țările din Europa, mult în urma Ungariei, Bulgariei, Serbiei, Greciei, Cehiei, Poloniei, dar și Italiei. Evident că au contat nu doar indicatorii ținând de pandemie, dar au contat și aceștia. Așa cum arată ei pentru mințile lucide, nu puteau decât să coboare siguranța vieții pe meleagurile carpatine!

Este evident că abordarea coronavirusului 19 în România a fost și este greșită, iar evaluarea internațională nu a putut fi păcălită.  O țară nu poate fi sigură când autoritățile înlocuiesc combaterea pandemiei cu obsesia „guvernului meu” și a trucării „alegerilor”. Când grija nu este de a opri contaminarea, ci de a dobândi putere ilegitimă, cum semnalează, între timp, pe drept, „Apelul Vigano”. Când erorile au căpătat rang de  sistem – de la „președinte” până jos, cum se observă ușor!

Nici un moment decidenții din România nu au stabilit cu acuratețe faptele, cum face oricine apelează  onest la o știință. S-a orbecăit la frontieră, cu aducerea fără control sanitar serios a milionului “votanților noștri”, cum spunea un „liberal” de azi. Se orbecăie și acum în țară, cu testări făcute pentru raportare, cum încep să  își dea seama și cei cărora li se cer banii, la Bruxelles. Așa stând lucrurile, cifrele contaminării o pot lua, de pe o zi pe alta, în orice direcție.

Apoi, din teama de a nu se observa crima comisă, s-a înlocuit continuu circumscrierea pricepută a cazurilor și a focarelor cu decizii de disciplinare prostească. Nu se înțelege că biopolitica este, înainte de orice, o abordare bio-sanitară, nu ocazie de control din partea unor politruci.

În afară de o mână de medici, supuși până la urmă șefilor administrativi, folosirea de specialiști a rămas în România actuală aproape de zero. Ca nicăieri, nici o instituție din țară nu a emis analize calificate și nici nu a fost implicată.

În continuare abundă statistici nerelevante. Se compară emfatic România cu Spania, Italia, Marea Britanie, mai nou cu Elveția, țări aflate în centrul schimburilor mondiale și atrăgătoare turistic, în loc să se vadă raportul infectărilor și deceselor la milionul de locuitori în comparație cu țări din regiune. Cu toate că și acestea sunt de fapt mai circulate, deci mai expuse pandemiei, decât România!

Și, ca o culminație, jocul iresponsabil cu starea de alertă aduce pagube imense în țară. Se distrug șanse de investiții și domenii întregi, turismul este efectiv paralizat, viața oamenilor nu poate reintra în normal.

România trăiește din nou o istorie nefastă – o țară întreagă ajunge să depindă de ceea ce trece prin capul unor neisprăviți. În alte locuri, victimele sunt mai ales ale poziției țării în schimburile internaționale și ale atracției turistice. În țara noastră, victimele sunt mai ales ale nepriceperii și socotelilor meschine.

În România actuală se face un fel de biopolitică. Doar că este varianta coruptă și, de fapt, primitivă, care nu rezolvă nimic, dar produce mult rău. Din decidenți diletanți, lipsiți de cultură și viziune nici nu are cum să iasă altceva.