Andrei Marga: Educația între criză și reformă

Educația se află în criză. De ani buni, se și spune că „naţiunea în care trăim azi este mai violentă şi vulgară, mai trivială şi cinică, mai ignorantă şi fără remuşcări, mai deviantă şi deprimată, decât cea în care am trăit odinioară” (William J. Bennett, The Index of Leading Cultural Indicators…, 1999). Diagnoza, dată de un prestigios secretar american al educației, nu era valabilă doar în America și a rămas actuală.
În ultima decadă, s-a acuzat tot mai mult așezarea educației pe vederi strâmte. Bunăoară, în SUA, s-a preconizat renunțarea la actualul sistem cantitativist de evaluare și oprirea “politicii standardelor unitare”. În Germania, se consideră că orientarea actuală, întreținută de OECD, sacrifică „competențe” cruciale în viața oamenilor și „duce educația într-o nouă catastrofă”. Ministrul francez al educației a atras atenția că “științele cognitive nu sunt busola absolută a tot ceea ce trebuie făcut în materie de educație” și a relansat “idealul națiunii moderne”.
Iar dacă SUA, Germania, Franța acuză „catastrofe”, ne dăm seama care este situația în țări care mai mult le copiază. Oricum, pandemia din 2020 a surprins educația înainte de a fi făcut necesara reformă.
Măsura luată imediat a fost refugiul în online. Pasul este de înțeles. Oricum, trebuia operată conectarea, astăzi posibilă, a tuturor celor care învață (elevi, studenți etc.) la rețelele de comunicații electronice.
Dar să nu ne facem iluzii, căci teleînvățarea nu este nicidecum întreaga învățare! Educația nu se lasă redusă la învățământ la distanță, ci presupune, în orice, situație cooperarea directă dintre profesor și cel care învață.
Nu este deloc o soluție nici ceea ce s-a decis în România actuală – încheierea oricum a anului de învățământ, renunțarea la materie și improvizarea examenelor. Puține țări au mers pe această idee păguboasă. De altfel, erorile de strategie din combaterea covid-19 se văd bine și în educație. În loc să se individualizeze situațiile și să se responsabilizeze autorități de la fața locului, s-a recurs la oprirea generală a școlilor și universităților.
Cum am mai spus, nu putem trimite elevii sau studenții să se infecteze, dar se putea constata că nu toate localitățile, unitățile sau instituțiile erau în pericol. Cea mai mare parte nu erau. În plus, România are și acum cea mai lungă vacanță de vară din Europa. Cu ceva pricepere, se putea “mușca” din vacanță, fără a stâlci anul de învățământ. Nivelul profesional, care scade perceptibil în țară, va scădea astfel și mai mult. Învățământul românesc este de ani pe căi greșite, iar deciziile recente îi mai dau o lovitură.
O reorganizare a activităților va trebui să urmeze pandemiei, chiar o reformă a educației. Totul trebuie regândit! Începând, desigur, cu aplicarea prescripțiilor medical-sanitare, „spălarea pe mâini”, „purtarea măștii”și „distanțarea fizică”, care atrag, logic, evitarea socializării pe scară mare. Nu numai activitățile, dar și infrastructura și modul de operare se cer revizuite.
Schimbarea abia începe, însă, în economie. Chestiunea ocupării forței de muncă se acutizează ca urmare a întoarcerii acasă a capitalurilor, reducerii externalizării, prăbușirii de firme, readaptărilor, telemuncii. Reprofesionalizarea unei mulțimi crescute de oameni va fi la ordinea zilei. O reexaminare a specializărilor – multe dovedindu-se, între timp, a nu fi veritabile – se impunea de mult. Acum va fi imperativă pentru cine vrea rezultate, randament, succes pe piață.
Reforma universitară este condiția performanței în zilele noastre. Cel puțin în România de azi, această reformă ar fi oxigenul. Este destul să observăm irelevanța a ceea ce se face acum în universități în raport cu nevoile societății – care s-a văzut și în răspunsul buimac al unor universități la pandemie! Sau necompetitivitatea inițiativelor – noroc cu Universitatea din Suceava, care a dat un proiect științifico-tehnic viabil în combaterea covid-19! Fără a mai vorbi de fuga tinerilor de sistemul universitar din țară, de transformarea unor universități în feude ale unor politruci, de calitatea îndoielnică a unor dascăli. În plus, reforma este dictată acum și dinspre lecțiile pandemiei.
Capătă actualitate sporită nevoia organizării educației pe trei axe – formarea competențelor profesionale, formarea abilităților creative și educația pentru valori – și revederea, în consecință, a legislației. Trădarea unei axe s-a dovedit mereu a echivala cu trădarea educației.
În istoria modernă, s-au infirmat multe siguranțe, începând cu aceea că am trăi în cea mai bună dintre lumile posibile. Cum am arătat în altă parte (A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016) nu se mai poate păși în realitate fără a păși în nesiguranță. La nesiguranțele din societățile de astăzi se adaugă acum nesiguranța ce provine din necunoașterea naturii, care a devenit perceptibilă. Oricum, în “societatea nesigură” suntem “provocați” la a aborda mai exigent lumea din jur și la a spune lucrurilor pe nume.
Sunt multe de modificat chiar în reglementările conviețuirii. Cum spunea Joseph Ratzinger-Benedict XVI, doctrina libertăților și drepturilor fundamentale se cuvine completată cu o parte consacrată „îndatoririlor”. Altfel, nu se va putea face față nesiguranțelor.
Cunoașterea este putere – o știm de la părinții modernității. Numai că nu este sigur că această putere se poate folosi fără riscuri. Deocamdată, cunoașterea este orientată mai mult spre stăpânirea proceselor, decât spre anticiparea riscurilor, încât a rămas slabă capacitatea predicției.
Pe de altă parte, servituțile față de contexte și decidenți mediocri fac să se opereze astăzi cu concepții înguste, care permit adaptări la ceea ce este, dar prea puțin proiectarea viitorului și măcar anticiparea a ce poate veni. Ele au ca efecte reduceri tematice care ruinează, mai ales în țări care mimează cercetarea științifică, până și sensul disciplinelor.
Bunăoară, economia, ca știință, este redusă acum la management, marketing și contabilitate și pierde din vedere buna gospodărire a resurselor, care era obiectul ei la origini. Sociologia reduce societatea la conviețuire sau la un ansamblu expus influențelor, ce s-ar lăsa captate prin sondaje. Dreptul a rupt în vremuri mai noi legalitatea de legitimare și exaltă formalisme, ignorând premisele etice, instituționale și istorice care fac posibilă justiția. Științele politice sunt mai preocupate de servirea contextelor, decât de examinarea lor din perspectiva organizărilor mai bune. Antropologia tinde să reducă specificul uman la muncă sau la comunicare. Psihologia reduce persoana fie la cogniție, fie la porniri erotice și dă rareori imaginea omului întreg. Teoria comunicării cercetează transmiterea mesajelor și mijloacele ei tehnice, fără însă a tematiza premisele comunicării și efectele ei în viața oamenilor. Filosofia este redusă fie la istoria ei, fie la analize ale limbajului sau ale cunoașterii, fără a interoga felul de a ființa efectiv al oamenilor.
În multe institute și universități, cercetarea științifică, inclusiv cea din „științele tari”, este văzută mai nou ca producere de articole. Știința s-a transformat, la mulți „profesioniști”, într-un exercițiu în sine, care rezolvă prea puțin.
Peste toate considerentele, gravitatea vieții este de recuperat astăzi împotriva superficialităților amăgitoare care au covârșit-o. De pildă, folosirea instrumentelor culturii ar trebui scoasă, la rândul ei, din incultură și falsificare. Iau doar două exemple din viața României actuale.
Primul, se referă la folosirea prevederilor legale. Se știe că dreptul este, în sensul bun, formal – adică prevede reglementări ale funcționării instituțiilor și soluționării litigiilor – dar el își atinge scopul, care este înfăptuirea justiției, numai dacă este elaborat și aplicat cu bună credință. Spre exemplificare, din 2016 încoace, în România s-a pus problema reală a trecerii justiției – căzute în mâna unor inși care abuzează evident de funcții – sub control public, conform Constituției. Numai că orice efort a fost împiedicat invocându-se „independența justiției” – fără să se aducă vreodată un singur argument că s-ar încălca undeva, prin trecerea sub control public, această independență. Ba au fost intoxicați copios și cei de la Bruxelles cu acest fals! „Independența justiției” este o valoare, dar reaua credință a făcut ca ea să fie folosită la noi chiar pentru a o torpila.
Al doilea exemplu se referă la folosirea statisticii. Se știe că statistica este un argument redutabil dacă este folosită cu bună credință. Ceea ce nu este cazul, de pildă, în evaluarea „oficială” a rezultatelor României actuale în combaterea pandemiei. Se compară efectivul de decedați din România cu cei din Spania, Franța, Germania, Marea Britanie și se trage concluzia că „se stă bine”. Se ignoră astfel faptul că acestea sunt țări cu populații mult mai mari, adevărate sugative turistice și centre ale schimburilor mondiale, în vreme ce România actuală este ocolită de turiști și evitată până și de imigranți rătăcitori. Or, dacă se ia indicatorul veritabil – decese la un milion de locuitori, corelate cu ponderea în schimburile internaționale – atunci România actuală „stă cel mai rău” printre țările europene. La orice comparație, decidenții ei actuali ies cum sunt – depășiți de funcții.
O viziune plină de promisiuni a lumii moderne – după care stăpânirea naturii poate înainta indefinit, fără mari scrupule – este din nou de chestionat. Teorema epocii postbelice, după care stăpânirea în devălmășie a naturii poate antrena aservirea oamenilor (Horkheimer, Adorno, Dialektik der Aufklärung, 1947) sau chiar malformarea vieții lor (Heidegger, Die Frage nach der Technik, 1954), se confirmă. Trebuie acceptat că și natura are „viața lăuntrică” și surprizele ei.
Odată cu pandemia coronavirusului 19, apare imperativul sporirii cunoștințelor de biologie și al folosirii lor pentru a proteja viețile. Biopolitica, compromisă grav de istoria ei, capătă acum o nouă orientare. Însăși biopolitica ecologistă este “provocată” la a-și extinde aria de preocupări. Nu numai conservarea naturii, ci și examinarea a ceea ce iese din procesele naturii, mai ales în era “încălzirii globale”, în care s-a intrat de mulți buni, va trebui să fie orizontul ei.
Noua biopolitică își asumă că fiecare viață umană este în sine o izbândă și că-i revine societății să o protejeze. O “etică a speciei”, propusă de Habermas (Die Zukunft der menschlichen Natur. Auf dem Weg zu einer liberalen Eugenik?,2002), care începe cu denunțarea distincției dintre valoarea și lipsa de valoare a unor vieți, este cadrul noii biopolitici. Ea este de construit.
Este din nou cât se poate de clar că nici un oportunism intelectual, mascat sau fățiș, și nici o adaptare, oricare îi sunt scuzele sau motivele, nu fac față vieții în societățile complexe ale timpului nostru. Abia profesionalismul integru oferă șanse.
Mulți concetățeni pun întrebarea: cine să facă în România necesara reformă din educație în anul 2020? Mai ales când se vede că decid astăzi – nu numai în finanțe, în economie, în politica externă, unde avem „ziua și prostia”, ci și în educație – inși fără pricepere, lipsiți de cultură și de viziune. Recenta moțiune cu privire la educație din Camera Deputaților a arătat clar că printre decidenți nu este unul care să știe ce-i de făcut astăzi! Iar în banalitățile pe care „președintele” le debitează, plimbându-se prin teme ce-i exced vizibil cunoștințele și în care aduce deja daune, nu se află nimic care să lărgească libertățile și bunăstarea și să creioneze un orizont matur. Se află, în schimb, căutarea de pretexte pentru a strânge prostește un șurub compromis de abuzuri și de mult clasat!
Ca în orice țară, educația este de confruntat cu formarea a patru capacități: capacitatea comunității de a-și dezlega propriile probleme; de a-și gestiona profitabil resursele; de a se dezvolta prin inovare; de a fi competitivă. La un asemenea examen, educația actuală din țară cade.
Cel mai recent, exportul iresponsabil de „zilieri” – unii fiind de fapt trecuți prin bacalaureat și facultăți – pentru muncile puțin calificate, refuzate în alte țări, atestă cât de joasă este înțelegerea societății și a educației la decidenții actuali. Nici nu există o mai mare desconsiderare a propriei țări decât cea dinspre decidenții carpatici de azi, evident incapabili să asigure munca într-o țară care are nevoie de construcție ca de aer.
Înțelegerea rudimentară a lucrurilor se vede din toate direcțiile. Rămâne extrem de grav că România este țara cu cea mai mare emigrație de cetățeni în vreme de pace, cu gestiunea cea mai slabă a resurselor și cu recorduri de sărăcie. Ea este țara în care, de la vârf începând, preocuparea izbitoare nu este pentru prosperitate prin profesionalism și cultură, ci de păcălire a populației cu „alegeri” trucate și de sustragere de la o justiție curată. Este țara cu cel mai mic consum de carte din Europa, țara în care la vârf se fac cele mai primitive declarații, țara cu cea mai stridentă încălcare a Constituției, țara în care s-a distrus în ultimii ani (și nu din cauza pandemiei!) cam tot ce dă substanță civilizației democratice– dezbaterea publică, pluralismul politic, constituționalismul.
Place sau nu, statul a fost avariat - ca urmare a trecerii la prostocrație. Cine poate spune, după ce aruncă o privire în calificări și foi matricole, că decidenții de azi, de sus până jos, au pregătirea adecvată? Când de șase ani nu ai făcut decât excursii, vânători de „inamici” și demolare de instituții și de realizări datorate altora? Unde este, printre decidenții României actuale, vreo personalitate – intelectuală sau măcar civică, politică? Ce proiect propriu-zis se poate cita onest?
Nici securismul, înfloritor azi ca rareori în istorie, nu este leac la asemenea avarie, cum se speră. Iar cercul vicios – „voi mă propulsați, eu vă dau funcții și voi aplaudați totul” – este plin de pericole pentru o societate.
În fața României sunt acum câțiva pași fără de care nu se va ieși din degradare: apărarea pluralismului, restabilirea statului de drept democratic prevăzut de Constituție și revenirea la meritocrație. Eliberarea statului de prostocrație este primul pas pe care forțele politice responsabile și cetățenii se cuvine să-l facă – dacă este ca viața lor în această țară să fie altfel. Iar eliberarea aceasta condiționează și reforma educației.
Andrei Marga