Andrei Marga: Unde-i „maturitatea”?

                                                        În anii uluitoarei extinderi a cunoștințelor experimentale se trăiește sub tot mai precare înțelegeri ale sensului vieții și al istoriei. De altfel, îngustimea vederilor împiedică vizibil astăzi ieșirea din crize și războaie. Ea se discută ocolind, de pildă, edificatoare analize economice, sociologice sau de altă natură, elaborate cu rigoare profesională și străine de propagandă. Ea se discută superficial, fără a apela, de exemplu, la dreptul internațional – care constă la propriu din tratate încheiate de guverne legitime și validate de parlamente reprezentative – și la reconstituiri integre, invocându-se refrenul  acordurilor, declarațiilor, memorandumurilor de circumstanță, dacă nu și mai puțin. Se cultivă diverse  isme („extremism”, „revanșism”)  și formule ( „război hibrid”, „migrația popoarelor”, mai nou „amenințarea A.I.” și „asaltul dronelor”) pentru a distrage atenția. Oameni care par cu capul pe umeri aplică acum „ceea ce se cere”. A spune adevărul este resimțit ca risc de carieră, încât se preferă urmarea „oficialilor”, la rândul lor  nimeriți în funcții și adesea sub nivelul cerut de răspunderile publice. „Unidimensionalizarea conștiințelor” a depășit faza romantică a nesesizării șanselor de mai bine și este luată ca normalitate. Inși fără rezultate falsifică cu voioșie orice răspundere, indiferenți la fapte.

În orice caz, în acești ani înaintează un nou obscurantism, reprezentat chiar de unii dintre cei care trec drept „informați”. Indiciile sunt nenumărate: mediocrația și stupidocrația înlocuiesc selecția meritocratică pe larga suprafață a instituțiilor; democratizarea este înlocuită în unele țări cu segregarea la guvernare; confuzia valorilor – a valorii persoanei cu titlurile ei, a dreptății cu deciziile cuiva, a succesului  cu parvenirea – ține deja de atmosferă; „somnul logicii” face să înflorească sofismele la „învățați” ai orei; istoria este luată nu ca reconstituire, ci ca poveste în care istoricul inventează până și izvoare;  nu se știu rezolva dificultățile – de exemplu, stimularea consumului împreună cu creșterea investițiilor, democratizarea împreună cu dezvoltarea; destui își folosesc capul nu pentru creație, ci pentru aservirea altora.

Să ne amintim, totuși, câteva repere sănătoase. Descartes scria că rațiunea (le bon sens) este bunul cel mai bine împărțit pe lume și că toți oamenii posedă rațiune, dovadă că nimeni nu se plânge că nu ar avea-o. Nu toți știu însă să folosească rațiunea cu care au fost înzestrați, încât fiecare ar fi cazul să se îngrijească să aibă o metodă de a-și conduce rațiunea (Discurs asupra metodei, 1637). Rousseau  a observat că „omul este născut liber, dar pretutindeni se află în lanțuri”, încât pentru a fi liber în fapt ar fi cazul  să rupă lanțurile și să refuze orice aservire (Despre contractul social, 1762). Kant, în Răspuns la întrebarea: ce este luminarea”(1785), a lămurit despre ce este vorba. „Luminarea este ieșirea omului din starea de minorat a cărui vină o poartă el însuși. Starea de minorat este neputința de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuți vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenței, ci în lipsa fermității și a curajului de a te sluji de ea fără a fi condus de altcineva”. „Sapere aude” – ai curajul să te servești de propria minte este deviza adecvată.

În cele din urmă, oricine trecut cu bine prin școală ia contact cu acest miez al iluminismului. Dar cât se face uz de devizele lui?

În intervenții care au creat un moment istoric în evoluția vederilor asupra societății moderne, Theodor W. Adorno a plecat de la observația că în manifestările oamenilor există ceva mai profund  decât înzestrarea, inteligența și altele de acest fel, anume, controlul de sine, capacitatea de a fi responsabil și de a se autodetermina. Ceva, în orice caz, cu mai multe răsfrângeri în viața proprie și a celorlalți, care poate fi cultivat, dar poate fi și strivit. Rafinatul gânditor a reluat tema „maturității” persoanelor plecând de la formula lui Kant, „iluminismul este ieșirea omului din nematuritatea (Unmündigkeit) de care este el însuși vinovat”. Theodor W. Adorno a și readus în reflecția contemporană noțiunea de „maturitate (Mündigkeit)”, prin care a înțeles capacitatea persoanei de a fi ea însăși, gândind cu capul propriu și luând decizii fără ajutorul altora. De „maturitate” dispune, în fapt, persoana care este nu doar liberă, ci și emancipată.

Theodor W. Adorno a plecat, totodată, de la observația că, în orice situație istorică, „maturitatea” este premisă a „societății libere” (Theodor W. Adorno, Erziehung zur Mündigkeit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1971, p. 135). Nu are cum să se ajungă la libertatea persoanelor în societate și la o societate liberă acolo unde „maturitatea” lipsește sau este marginală. În tradiția sociologiei, din argumentele căreia generația sa a făcut parte fecundă a discursului filosofic asupra lumii trăite (Einleitung in die Muziksoziologie, 1962, Negative Dialektik, 1966, și Ästhetische Theorie, 1970, rămânând cărți reprezentative ale filosofiei postbelice), Theodor W. Adorno a arătat că nu ne putem aștepta la „maturitatea” cetățenilor fără a interoga starea societății și a o aduce în ordine.

Aceasta pentru că, deși este caracteristică mai profundă a omului decât inteligența și formatul cultural, „maturitatea” nu este nicidecum ceva ultim. Dincolo de ea mai există ceva – societatea cu presiunile și ofertele ei. Dar chiar și atunci când realitatea din jur este potrivnică sau descurajantă, „maturitatea” rămâne salvatoare.

În modul cel mai direct, „maturitatea” este fructul educației, încât, pe bună dreptate, de la Wolf, Fichte, Humboldt încoace, educației pentru societate i s-a consacrat un interes larg. Numai că, între timp, însăși educația s-a lăsat convertită în mijloc de deturnare a minților, dacă nu cumva a devenit principalul canal de propagandă în modernitatea târzie și conlucrează cu forțe ale acesteia. Conform diagnozei lui Theodor W. Adorno, educația care s-a instalat în societățile moderne târzii, în care trăim, este „educație pentru nematuritate”, căci conduce la adaptarea ființei umane în așa fel încât se pierde individualitatea omului, prin conformism (p. 109) și, desigur, sărăcia cunoștințelor. Ea nu mai pregătește mințile spre a fi autonome și, în fond, libere, ci pentru a servi scopuri luate din context.

Apelul lui Theodor W. Adorno este la reluarea formării „maturității” prin educație – o „maturitate” care face din persoană individualitatea cultivată și conștientă de sine într-o societate liberă. Această „maturitate” are a fi adusă din nou în ceea ce gândește și face individul – dacă vrem ca societățile noastre să se bucure de libertăți.

Numai că educația nu este singura vinovată de emergența „nematurității”. Într-o vestită conferință susținută în deschiderea „Deutschen Soziologentag”, din 1959, sub titlul Semieducația, Theodor W. Adorno a arătat că ceea ce se numește „criza formării (Bildungskrise)” nu este o chestiune de pedagogie, nici măcar de sociologie a educației, ci un fenomen de amploare mult mai mare. De aceea, „reforme pedagogice izolate, singure luate, oricât de indispensabile ar fi, nu ajută” (Theodor W. Adorno, Die Halbbildung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2006, p. 7). Puterea realității extrapedagogice este astăzi mult mai mare, ea ținând de corelațiile majore ale societății moderne târzii. De aceea, apar tot mai anevoie oameni capabili de a aborda lumea cu mintea lor – oamenii și educația lor fiind de regulă precum societatea.

Teza lui Theodor W. Adorno, expusă în limbajul său uneori complicat, rezultat din joncțiunea dintre Kierkegaard, Hegel și cultura muzicală a Europei,  este că „educația [Bildung] a devenit  semieducație socializată, atotprezența spiritului înstrăinat” (p. 8). Ea nu mai urmează cultura modernă a individualității libere, pe care nici nu o mai ia ca ceva sacrosanct. Cum anticipa deja Paul Valery, abandonarea umanității din oameni are în față un viitor asigurat, mănos.

Theodor W. Adorno a sesizat că educația a început să genereze inși suficienți și descurcăreți, străini de cunoaștere, convingeri și valori, gata să servească orice cauză, pe care marea literatură, cu Balzac, Maupassant și alții i-au vituperat altădată ca „mică burghezie”, care se insinuează demolator. Educația, scrie Theodor W. Adorno,  este între timp fructul unei schimbări istorice, în care se oglindește faptul că emanciparea societății moderne, angajată deja de iluminism, nu a reușit. „Eșuarea mișcărilor revoluționare care voiau să realizeze conceptul culturii ca libertate în țările occidentale, a dus la respingerea ideilor acelor  mișcări și nu numai că a făcut confuză corelația dintre ele și realizarea lor, ci a dotat-o cu un tabu. Cultura a devenit suficientă sieși, în cele din urmă, în limbajul filosofiei acomodate, <valoare>. Autarhiei culturii îi sunt, desigur, îndatorate marea metafizică speculativă și, crescută în interioritatea cea mai profundă a acesteia, marea muzică care s-a înălțat”(p. 9). Până la noi, însă, soarta acestei culturi și a autonomiei ei s-a umplut de patimi.

Bunurile culturii se asociază tot mai mult cu  ceea ce nu ține de cultură, ci de alte întreprinderi. În fapt, s-a intrat într-o epocă de „industrializare a culturii” și de răspândire a „produselor industriei culturale (kulturindustriellen Erzeugnissen)”. Între timp, nu cultura dă tonul în societate, ci „industria culturală”. Prin acest termen, Theodor W Adorno înțelegea – pe urmele lui Walter Benjamin și în cele din urmă ale lui Max Weber – convertirea culturii în pastișe făcute posibile de explozia posibilităților create prin industrialism și prin populismul care a proliferat în societatea modernă.

Hölderlin a vrut să gândească viața și poezia împreună, Wilhelm Dilthey a mai considerat cultura spirituală scop în sine. Acum, în urma schimbării, această cultură este ignorată dezinvolt, iar „educația, care o ignoră, se pune pe sine și se absolutizează, a devenit deja semieducație” (p. 10). Educația nu-și mai propune altceva decât „adaptarea (Anpassung)” la ceea ce este și urmează „o istorie a naturii darwinistă”, pe cursul căreia „premiază supraviețuirea celui mai adaptat” (p. 12).

   Pe de altă parte, „adaptarea nu este altceva decât, nemijlocit, schema dominației progresive (fortschreitender Herrschaft)” (p. 13) din societate. S-a prăbușit acea atitudine de deschidere a „individului sublimator”, care îl duce la exprimarea spiritului propriu în cadrele experiențelor sale și ale lumii. Altădată, „educația conta tacit drept condiție a unei societăți autonome; cu cât mai luminos era individul, cu atât mai luminos era întregul”(p. 15). Situația s-a schimbat în educația modernității târzii. „Visul educației, libertatea în raport cu dictatul mijloacelor, cu utilitatea încăpățânată și stearpă, este falsificat în apologie a lumii, care este organizată după fiecare dictat” (p.17). „Industria culturală” a devenit prealabilul educației de astăzi, în locul „autonomiei conștiinței și a vieții proprii” a omului.

Doar că în însăși „idealul de educație pe care o cultură îl ia ca absolut este conținută fragilitatea acelei culturi” – lecție ce nu ar trebui ignorată. În mod evident, Theodor W. Adorno a adresat o critică educației supuse „industriei culturale” din punctul de vedere al recuperării  educației europene clasice, accesibilă în vremuri de odinioară, cum știm, categoriilor înstărite – o educație din capul locului tributară idealului clasic al omului. Theodor W. Adorno nu avea în vedere nicidecum, decât, eventual, ca subiect de cercetare, vreo identitate corporală a omului, sau o altă identitate particulară, cum mai perorează destui astăzi despre concepția sa, fără să citească. Tema sa majoră rămâne revenirea la idealul clasic al omului.

Critica lui Theodor W. Adorno la adresa părăsirii acestui ideal este severă: „în climatul semieducației ajung la supraviețuire conținuturi efectiv reificate ale educației și ale relației lor vii cu subiecții care trăiesc”(p. 25). În locul idealului clasic al omului, „imaginea conducătoare eficace cu adevărat o constituie astăzi conglomeratul de reprezentări ideologice care se înfig în subiecți, între ei și realitate și filtrează realitatea. Ei sunt efectiv în așa fel ocupați de aceasta, încât ea nu poate fi direct îndepărtată din rațiunea vieții curente. Semieducația o rezumă” (p. 29). Cu efectul major: „semieducatul lucrează la autoîntreținerea sa (Selbsterhaltung) fără a-și mai valorifica sinele” (p. 49) – el stă într-o lume pe care nu o înțelege, dar o duce mai departe, uneori chiar o aplaudă și devine militantul ei.

În seria de articole și interviuri din 1959-1969, reunite sub titlul Erziehung zur Mündigkeit, Theodor  W. Adorno a privit educația mai cu seamă pe linia a ceea ce este de făcut. El spunea, din capul locului, că educația are nevoie de o „desbarbarizare (Entbarbarisierung)” și-și motiva evaluarea în termeni de neobișnuită severitate. „În situația din civilizația înalt dezvoltată din punct de vedere tehnic, oamenii au rămas, într-un mod remarcabil de dezordonat, în urma propriei lor civilizații, încât, în marea lor majoritate, nu au cunoscut formarea ce corespunde conceptului civilizației, dar sunt  plini de voință de atac primitiv, de o ură primitivă sau, cum se poate numi aceasta în mod instruit, de un instinct de distrugere ce, deja în sine, contribuie la a spori pericolul, încât această întreagă civilizație tinde deja de la sine să se arunce în aer” (p. 120). „Barbaria (Barbarei)” este continuu amenințătoare, căci „în numele ordinii, în numele autorității și în numele puterilor stabilite se săvârșesc acte care deja în formatul lor propriu anunță lipsa de formare, instinctul distrugerii și esența mută a celor mai mulți oameni” (p. 123). Asumpția mărturisită de Theodor W. Adorno este că „barbaria este în pregătire peste tot unde are loc o recădere în forța fizică primitivă, fără ca ea să stea într-o relație transparentă cu scopurile raționale ale societății, acolo, așadar, unde este dată identificarea cu izbucnirea forței fizice” (p. 124). El consideră că demontarea oricărei forme de „autoritate neluminată”, a oricărei „groaze” și înlocuirea ei cu „rușinea”, deja în educația timpurie, este condiția „debarbarizării” și formării oamenilor pentru o societate liberă.

Putem aduce în termeni mai simpli pledoaria și tezele lui Theodor W. Adorno: nu va fi societate demnă de oameni câtă vreme cultura și educația nu ies din aservirea față de interesele mărginite, în fond pecuniare și de parvenire din modernitatea târzie. O cultură și o educație aservite orizontului a ceea ce este deja dat se demit pe ele însele.

          Educația are, așadar, a se emancipa ea însăși înainte de a putea forma persoana emancipată. Educația are azi a lua persoana omului ca unitate pentru a o ajuta să se interogheze fără reținere asupra lumii ca întreg și să ajungă la „maturitate”.

Aș sublinia însă aici că nici educația clasică  nu mai poate reveni în actualitatea vieții fără a ne interesa de aspectele tehnice, în fapt organizatorice ale educației – curriculum, manuale, forme de sprijin, criterii de evaluare, administrare. Sub acest aspect privind lucrurile, devine limpede că discuția care are loc la noi acum despre educație o duc mai ales inși străini de „tehnologia educației” de la această oră, după cum adesea cei implicați în această tehnologie stăpânesc prea puțin educația ca educație.

De aceea, printre multele imperative care stau acum în fața educației este și acela de a reinteroga nu doar organizarea și funcționarea învățământului, ci însuși scopul educației. Stăpânind, desigur, cât mai bine „tehnologia educației”! Numai cine cuplează cunoașterea „tehnologiei educației” cu scopul cultural, civic și uman al educației înțelege la propriu ce se petrec în acest domeniu și poate face ceva pentru educație.

Nu se poate reveni la momente revolute din istoria învățământului, cum recomandă și la noi „dascăli” gonflați de împrejurări, dar străini de evoluția și cultura acumulate de educația însăși. Lumea în care trăim este alta. Se poate însă învăța din idealul cultural al individualității „mature” și al „societății libere”. Iar această învățare este chiar condiție a normalizării educației de azi.

      </a><a href=”http://www.andreimarga.eu