Andrei Marga: Despre „liberalii” autoritari

Într-o vestită conferință din 1958, Isaiah Berlin voia să lămurească  conotația libertății și considera că individul beneficiază de libertate dacă nimic nu-l împiedică să acționeze cum dorește. El a numit această libertate „libertate negativă” (Four Essays on Liberty, Oxford University Press, 1969) și a exemplificat-o cu libertatea de conștiință și de exprimare.

Se poate discuta dacă toți cetățenii unui stat modern pot avea acces la această libertate. În istorie, s-au dat lupte pentru ea, iar piedici și sancțiuni pentru opinii nu au dispărut. Adesea a  trebuit luptat cu abuzuri.

Astăzi se petrece însă un fenomen relativ nou: chiar unii dintre beneficiarii libertății atinse în democrații, inși „liberi” după criteriul lui Isaiah Berlin, se opun la libertatea altora de a se exprima și la democratizare în continuare. Destui au rămas cu mintea la anii optzeci și nu sunt în stare să priceapă nevoile democratizării în noi situații. Mulți își închipuie că libertățile actuale sunt ultimele posibile, iar istoria ar fi ajuns la „sfârșit”.

Fenomenul este cu atât mai extins cu cât unele instituții au decăzut, iar la decizii au ajuns inși cu o cultură civică redusă. România de azi oferă un exemplu. După ce, în decembrie 1989, și-a proclamat salutar cotitura la o societate bazată pe libertățile și drepturile fundamentale al omului și cetățeanului, în ultimii ani, țara a ajuns la o inedită segregare a cetățenilor. În virtutea acesteia, cei care vor schimbări în baza Constituției sunt socotiți „extremiști”, „antieuropeni”, „filoruși”, „prochinezi”, „nostalgici”. Asemenea calificative, mustind vădit de incultură și deplină ignorare a realităților lumii, sunt aplicate unor concetățeni care respectă Constituția, apartenența europeană și democrația, de către inși bântuiți de vulgarități propagandistice. Unii dintre decidenți au luat  în timp decizii abuzive de limitare a libertăților și democrației, iar acum falsifică orice ca să împiedice asumarea lucidă a situației și a răspunderilor de către alți cetățeni.

În loc să se cultive o dezbatere fecundă a dificultăților, care să pună în mișcare energii și să smulgă țara din crize, decidenții României de azi o împing în unghiul mort al ilegalităților. În pofida rezultatelor lor catastrofale și a trimiterii țării la coada Europei, aceștia au creat în 2024 „coaliția” de guvernare „pe încă cel puțin zece ani” (!), au condamnat a priori la opoziție pe oricine nu acceptă situația, au anulat alegeri, neconvenindu-le câștigătorii, au adus la decizii inși nepregătiți și au făcut regulă din impostură. Ceea ce, cu ani în urmă, un eminent medic român acuza – transformarea minciunii în „a doua natură” – se repetă. Se și orchestrează „legitimări” prin „războiul hibrid” și alte fantasme.

Oricât de binevoitor vrei să fii, dacă ești responsabil nu ai cum să nu observi că orice regulă a democrației este încălcată. Încălcarea merge acum până acolo încât nici Parlamentul nu discută proiecte de legi – acestea sunt impuse de o administrație acefală și adoptate, fie și cu  stupidități, de către o „coaliție” care controlează orice, fără a răspunde de ceva. În Parlament, ținerea în bănci a parlamentarilor majorității este mai importantă decât discutarea în libertate a proiectelor. Beneficiari ai libertății de după 1989 se opun astfel cu orice mijloc, fie el ilegal și antidemocratic, libertății altora de a se exprima, ei se opun democrației și democratizării în continuare a societății.

Luând în seamă acest fenomen de degradare a liberalității în autoritarism – alături, desigur, și de alte argumente – am clasificat libertățile după criteriul nou a ceea ce iese din exercitarea lor. Delimitez, astfel, „libertatea de a spune nu” – să o numim „libertate negativă”; „libertatea de a te sustrage”; „libertatea de a schimba ceea ce este în fața ta” – să o considerăm „libertatea pozitivă”; și „libertatea de a crea tu însuți, de a reorganiza”, pe care o numesc „libertate creativă”.

În lumina acestei clasificări, „libertatea negativă” a lui Isaiah Berlin poate fi efectivă, dar să nu ducă departe – cel mult la o manifestare fără restricții a persoanei. Destul de departe duce abia „libertatea creativă”, care reorganizează de fapt realitatea, în mod responsabil.

Abia cu această distincție putem face față situației în care înșiși beneficiari ai „libertății negative” – care exclude, cum scrie Isaiah Berlin, orice limitări ale propriei libertăți din partea altora – devin, în anumite condiții și sub premisa sărăciei lor culturale, autoritari, ba chiar militanți ai autoritarismului, și se opun democratizării în continuare a societății. Sub acest aspect, două analize de „caractere” care se opun democratizării stimulează reflecția.

Prima a fost volumul Studien zum autoritären Charakter (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973), al lui Theodor W. Adorno, bazat pe rezultate din cercetări psihosociologice de teren din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, axate pe întrebarea privind geneza „caracterului potențial fascist”.  Cercetarea nu a investigat persoane care au aderat la fascismul sau nazismul anilor treizeci, ci persoane care beneficiau de libertățile din regimuri liberale, spre a stabili care este receptivitatea lor la „propaganda antidemocratică”. Concluzia investigației a fost aceea că „există ceva precum <caracterul potențial fascist>, care alcătuiește în el însuși o <unitate structurală>. În alte cuvinte, trăsături precum convenționalismul, disponibilitatea la supunere autoritară și agresivitate, înclinație spre proiecție, spre manipulare și altele asemenea acestora se află de regulă împreună /..../ caracterul potențial fascist trebuie considerat ca produs al acțiunii reciproce dintre climatul cultural și reacțiile <psihice> la acest climat. El se constituie nu doar din factori exteriori grobieni precum condițiile economice și sociale, ci și din opinii, idei, intuiții și feluri de comportament care par că sunt ale individului” (p. 312-313). Altfel spus, unii indivizi își realizează adaptarea socială numai găsindu-și reperul pentru „ascultare” și „subordonare”, „structura lor instinctuală sadomasochistă fiind atât condiție, cât și rezultat al adaptării sociale”.

A doua analiză este volumul realizat în anii recenți de doi tineri elvețieni, Carolin Amilinger și Oliver Nachtwey, Gekränkte Freiheit. Aspekte des libertären Autoritarismus [Libertatea îmbolnăvită. Aspecte ale autoritarismului libertar] (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022). Este o cercetare ale cărei rezultate pun pe gânduri și sunt acum larg discutate în multe țări În acest volum se reia cercetarea „caracterului antidemocratic” ce proliferează printre beneficiarii libertății care trăiesc în condițiile neoliberalismului de azi.

Tot pe baza analizelor factuale, autorii trag concluzia că dintre trăsăturile „caracterului potențial fascist” de altădată, reținute de Adorno și colaboratorii săi, „convenționalismul și disponibilitatea la supunere” nu se regăsesc la neoliberalii deveniți autoritari (p. 15). În democrații de acum, cei care dintre liberali devin autoritarieni, pe care-I și numesc „autoritarii libertarieni”, nu se mai identifică cu „o figură de conducător, ci cu sine, cu autonomia lor” (p. 16). Ei luptă pentru libertatea lor, în numele conservării acesteia, dar nu sunt sensibili la nevoile de libertate ale altora și la democratizarea societății în care trăiesc. „Ei sunt autoritari în măsura în care nu sunt capabili să recunoască la oponenții lor democratici nici valori plauzibile și nici interese realizabile – cu care s-ar putea gândi un compromis. Pentru acești autoritari libertarieni nu poate exista o negociere care poate fi raționalizată /…/” (p. 17). Ei nu se identifică cu vreo figură publică de largă notorietate, ci se autoproclamă tacit drept „subiect suveran. În etalarea de sine narcisistică, se contestă dependența faptică de ceva. Ei cultivă o înțelegere reificată a libertății, care se ferește de legături sociale” (p. 183). Originea vederilor lor este, desigur, în „acea orientare fundamentală care se bazează pe autodeterminare, realizare de sine și hedonism” (p. 201), care este însă preluată nu ca viziune ce-i include pe semeni, ci în forma unui individualism nou, care ocupă scena unor democrații de astăzi. Inșii respectivi se au în vedere doar pe ei înșiși și nu pot înțelege că și alții au nevoie de libertate.

A fost un mare pas în anii optzeci „valul democratizării” în Europa, dar, cum am observat la rândul meu (detaliat în Soarta democrației, 2022), acest pas este periclitat dinăuntrul democrației, unii dintre „democratizatori” fiind preocupați de beneficii pentru ei înșiși, nu și de soarta concetățenilor. Teorema, pe care am detaliat-o cu alte ocazii, este că s-a ajuns în istorie în momentul în care este nevoie de lansarea unui concept de libertate în posteritatea „libertății negative” a lui Isaiah Berlin, anume, a unui concept de libertate capabil să smulgă din situația în care proliferează de fapt mentalitatea numită azi „liberalism autoritar”. Propunerea pe care o fac este cea a „libertății creative” – care, în istorie, a pus în mișcare mari curente ale modernității mature și pune și azi diferite țări.

Până, însă, la acreditarea cu detalii a acestei înțelegeri a libertății și la desfășurarea implicațiilor ei, este de lămurit fără rest fenomenul care preocupă conștiințe lucide de azi. Mai ales că obiecții la acest fenomen de antidemocratism al unor „liberali” de conjunctură – cel puțin așa cum aceștia se prezintă în diferite țări europene – pot fi numeroase. Formulez aici câteva.

Cei numiți „libertarii autoritarieni” în excelenta carte a celor doi elvețieni, Gekränkte Freiheit. Aspekte des libertären Autoritarismus, au reușit să pună mâna pe resurse după ce au profitat de fapt, nu odată în mod discutabil, nu de propriul efort, ci de inițiativele, curajul și devoțiunea față de schimbări democratice ale altora. Din această postură străină de fapt de merite proprii, ei vor să impună restricții libertăților altora. Ei nu s-au dovedit capabili să analizeze cu profesionalism și obiectivitate situația din jurul lor, ei nu pricep economia și democrația, nici cultura, ci îi atacă în fel și chip pe cei care vor schimbări în societate. La drept vorbind, ei rămân politruci, precum cei din anii cincizeci din țările „socialismului răsăritean”, care-i atacau pe cei care se opuneau schimbărilor – doar că acum ținta noilor politruci sunt cei care vor schimbări. Ei nu redau corect opiniile rivale, ci falsifică continuu și le aplică celor de altă părere sofismele ad hominem. Se vede ușor că ei recurg la orice mijloc pentru a susține în competiții inși cu pregătire mediocră – fie și dintre cei care și-au falsificat până și datele biografice. Ei nu se simt responsabili de ceva și antrenează, la un moment dat, pericolul unei explozii a nemulțumirilor ce se acumulează în societate, nemulțumiri care nu pot fi ținute la nesfârșit sub control.

Teza ideologiei și propagandei neoliberalismului de azi, după care ne-am afla pe cursul care duce de la autoritarism, la democrație, este din nou infirmată. Chiar și susținători ai tezei popperiene procedează acum autoritar.

Problema lărgirii libertăților și democratizarea rămâne deschisă și astăzi. „Liberalii” autoritarieni sau „liberalii” autoritarismului, cum mai pot fi numiți, creează de fapt noi pericole pentru societățile actuale, așa cum „caracterele potențial fasciste” au făcut-o la timpul lor. Și față de acești „liberali” trebuie amintit ceea ce a fost la originea schimbărilor din anii optzeci – în România, în decembrie 1989 – anume, deviza, împărtășită de tot mai mulți oameni, că libertățile și drepturile, democrația și statul de drept democratic sunt pentru toți cetățenii, nu doar pentru cei care au apucat să pună mâna pe decizii și avantaje aferente.

         <a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a