Andrei Marga: Trecerea la libertatea creativă

Una dintre teoremele dezvoltării afirmă dependența modernizării țărilor de calibrul decidenților și al procedurilor ce fructifică opiniile cetățenilor. Este evident că țări cu decidenți nepregătiți, care nu se pot legitima prin vreo realizare în viața publică, cu alegeri trucate sau chiar anulate, când nu convin cuiva rezultatele, și cu forțe ce plasează inși inadecvați la decizii, spre a împiedica reforme chibzuite, trăiesc cotidian pe împrumut. În schimb, țările care procedează în feluri opuse, selectând responsabil decidenți adecvați funcțiilor în stat și încurajând libertăți cât mai largi pentru cetățeni, înregistrează în zilele noastre dezvoltări uimitoare.

În condițiile vieții din societățile de astăzi, în orice dezvoltare este implicată înțelegerea libertății. Una este înțelegerea acesteia după deviza „fac ce vreau și mă măsor doar cu mine însumi”, pe care neoliberalismul o cultivă, în speranța iluzorie că dintr-o astfel de libertate ies orice performanțe, și alta este înțelegerea și asumarea libertății ca șansă de creație. Una este stagnarea în neajunsuri cu libertatea pe hârtie, alta este înflorirea economică și culturală ca urmare a bogăției inițiativelor cetățenilor și înfăptuirilor. La o situație duce euforia eliberării de orice constrângeri, la o situație incomparabil superioară duce exprimarea de sine prin crearea a ceva propriu, relevant.

 Peste toate, rămâne o chemare simplă, adresată oricui, oriunde și oricând: să-și spună răspicat opinia, fie și împotriva abuzurilor, nedreptăților și incompetenței, să privească creația ca altceva decât adaptare oportunistă la ceea ce este în jur. Spus scurt, să vadă maimuța prin prisma omului, nu invers! Este, altfel spus, timpul ca fiecare  persoană sau grup să se exprime pe sine nu doar aprobând, ci mai cu seamă pentru a schimba realități.

Din multe direcții – aici am amintit doar una - se simte nevoia înțelegerii până la capăt a libertăților aduse de societatea modernă. Nu mai este posibilă competitivitatea fără asemenea înțelegere. Iar, în vederea acesteia, este nevoie de elaborarea unei viziuni axate pe controlul vieții sale de către fiecare individ, dar și pe exprimarea creativă a acestuia.

La nivelul primelor decenii ale secolului douăzeci, Max Weber avertiza că „libertățile nu pot crește până la cer”, iar o „carcasă tare ca oțelul a supunerii” așteaptă oamenii societăților moderne. Ulterior, Europa a și intrat în derapajele cunoscute. Heidegger avea dreptate să acuze că nici măcar după tragedia celui de Al Doilea Război Mondial nu s-a schimbat destul pe continent. Autorul Caietelor negre (2014-2021), devenită cea mai amplă operă filosofică a tuturor timpurilor, a propus relansarea „gândirii”. Niklas Luhmann susținea în a doua jumătate a secolului trecut că societatea modernă cunoaște o creștere a complexității, încât valorile ei inițiale intră în muzeu. Ar mai fi în puterea oamenilor doar să reducă complexitatea. În aceeași ani, Habermas crea soluția ce consta în „comunicarea neîngrădită de structuri”, în care contează adevărul, integritatea celor care comunică și respectul lor reciproc ca ființe umane.

       În istoria mai recentă, a câștigat teren optica după care, în contextul unei complexități ridicate, individul nu ar mai avea cum să răspundă de ceea ce se petrece (Samuel Sheffler, Boundaries and Allegiancies. Problems of Justice and Responsibility in Liberal Thought, Oxford, 2001). El este înglobat de realitate și degeaba i se mai cere să o schimbe. Nu ar mai putea-o face.

          Opinia mea este că însăși creșterea complexității se face în decenii recente pe un teren în care decidenții sunt selectați dintre cei puțin pregătiți. Stagnările și regresele li se datorează, crizele lăsate în urma lor sunt grave, încât tot inițiativele individuale și apoi cetățenii asociați pot curma cursul. Istoria rămâne vie pentru că intervin indivizi  și asocieri de indivizi care nu o lasă în inerția stagnării. În definitiv, istoria nu este, totuși, identică cu vreun destin, încât doar cu indivizi care-și asumă inițiative se pune capăt evoluțiilor nefaste.

        Abia odată cu ieșirea tot mai multora din espectativă, cu abordarea întregului și cu „gândire” poate începe salvarea din situații inacceptabile, ce se multiplică, azi, din nefericire. Thomas Jefferson are din nou dreptate: fiecare poate fi amenințat de ceea ce este mai rău, căci are atitudine, dar numai oameni care au curajul ieșirii din conformism și acționează și sunt motivați de concepții ce cultivă „guvernarea de sine”, salvează țări și uneori, cu ele, o lume întreagă.

Aș adăuga astăzi, la soluțiile amintite mai sus, nevoia restabilirii unității originare dintre democrație și meritocrație. Acolo unde această unitate a fost distrusă se văd ușor costurile.

 Înainte de orice, se cere însă revizitarea înțelegerii libertății, configurarea uneia noi și asumarea ei în viața efectivă. În această ordine de idei, se poate observa că libertățile s-au diferențiat, în practică și în teorie. De exemplu, în libertăți politice, culturale, sociale, economice, în libertăți individuale și colective. Dar, mai nou, libertățile trebuie diferențiate și în funcție de un criteriu a cărui utilitate crizele de astăzi o impun atenției: ceea ce libertatea realizează.

          Delimitez, după acest criteriu, „libertatea de a spune nu” – să o numim „libertate negativă”; „libertatea de a te sustrage” sau „libertatea de a sta deoparte”; „libertatea de a schimba ceea ce este în fața ta” – să o considerăm „libertatea pozitivă”; și „libertatea de a crea tu însuți, de a reorganiza”, pe care o numesc „libertate creativă”. Ideologia neoliberalismului, sub care se trăiește astăzi, a recuperat libertatea, împotriva unui spinozism și a unui hegelianism ajuns la deformare, dar a redus-o la primele două forme și o tolerează până la un punct pe a treia. Libertatea o ia doar ca mișcare între alternative date. Libertatea creativă își stabilește, însă, singură coordonatele. Ea este, la rândul ei, „disciplinată”, dar în joc este disciplina mobilizării mijloacelor pentru a da o soluție nouă.

Cum este posibilă forma pretențioasă a libertății, care este libertatea creativă? Așa cum am mai arătat cu altă ocazie, răspunsul meu este că, în situația de astăzi, este de învățat din cel puțin cinci experiențe praguri ale modernității. Prima, emergența idealismului german, s-a făcut înăuntrul viziunii pietiste, care cultiva standarde etice înalte, onestitatea și eficiența înainte de toate, în administrarea statului, plecând de la convingerea simplă că Dumnezeu dorește ca oamenii să împlinească o treabă bună aici, pe Pământ. A doua, emergența individualismului american - care este, la origini, o cultivare a persoanei ce-și asumă libertăți, dar și nevoi de construcție ale societății, s-a făcut într-un climat în care prevala mesajul „oamenii să cunoască ceea ce este util pentru ei”, emis înăuntrul puritanismului. A treia, emergența creativității evreiești, explozivă după emanciparea din Europa – Hannah Arendt spunea că a fost perioada cea mai prolifică în personalități a istoriei evreiești – s-a atins la capătul unei lupte îndelungate și a unei încrederi de nezguduit. Cum deja Nietzsche a observat, încrederea în dreptatea lui Dumnezeu și în rațiune a alimentat evreii împinși de istorie în marginea comunităților, să ia „libertatea de conștiință” ca instanță necondiționată. A patra, emergența inovativității chineze din zilele noastre, s-a făcut în suișul unei evoluții a Chinei în care importantă a fost viziunea confucianistă, cu trei componente: meritocrația, care dă șanse individului valoros, un realism al vieții, care a generat pragmatism, și etica integrității. Confucius a fost cel care a lansat în cultura universală tema „guvernării prin virtute”, prin care a avut în vedere (detaliat în A. Marga, China ca supraputere, Niculescu, București, 2021), plasarea „cinstei” la baza organizărilor și obținerea „încrederii poporului” drept condiție a statului, ca liant al acestuia. A cincea, emergența „inteligenței artificiale”, s-a făcut înăuntrul viziunii potrivit căreia cunoașterea ajunge în profunzime plecând de la modelări (A. Marga, Inteligența artificială și condiția umană, Meteor Press, București, 2025).  Logica simbolică, de la care a plecat „inteligența artificială”, s-a desprins de chestiunile de conținut și de rigorile semantice ale logicii clasice, gramatica generativă a modelat fapte înainte de a le cerceta empiric, matematica ce stă la bază are ca punct de plecare computația care recurge la teoria mulțimilor, conceptul de informație cu care se operează este fasonat matematic, neuronii care sunt luați ca reper sunt captați prin modelări ale datelor experimentale, ingineriile care se aplică sunt inventive, inclusiv în găsirea de materiale de înaltă conductibilitate.

Pe baza acestor experiențe, putem spune că libertatea creativă este instituită de un „mediu lăuntric”. Este vorba de bogăția vieții interioare, tenacitate în efort, distanțare continuă de relativism, încredere în valori, motivație intensă, rezultată din conștiința servirii unei cauze mai înalte. Biografii ale unor creatori (vezi, de pildă, Lou Andreas–Salome, Friedrich Nietzsche a travers ses oeuvres, Bernard Grasset, Paris, 1992) probează din plin indispensabilitatea acestui mediu. Nietzsche a scris, desigur, „Dumnezeu este mort. Noi l-am omorât (Știința veselă, 125)”, dar nu a încetat să observe consecințele dramatice ale deicidului și nevoia unui reper ferm pentru individ, care să-l smulgă din angoasă, să-i dea speranță și să-l pună pe calea creației.

  Libertatea creativă este favorizată apoi de „mediul extern”. De pildă, emergența idealismului german a fost posibilă în condiții  precum mentalitate orientată spre realizări, caracterizată de curajul de a cerceta necontenit și de preocuparea de a imprima rezultatele în educație, relansarea universităților, dar cu misiunea creației, punerea în mișcare a limbii și culturii naționale, luarea creației drept criteriu al valorii intelectuale, încurajarea diversității de gândire, cultură a perceperii vieții în constantele și naturalețea ei. Se pot delimita condiții foarte instructive examinând, de asemenea, „mediul extern” al celorlalte patru praguri ale modernității.

Prin joncțiunea dintre „mediul extern” și „mediul intern”, se constituie un „mediu al formării”. Acesta este în esență educația, care a și devenit astăzi mai important ca altădată. Se observă acest fapt în preocupările de a reforma din nou educația, din China, Statele Unite, Germania și din multe alte țări care au făcut până la capăt reformele anilor nouăzeci, dar acum angajează reforme de „naturalizare” a educației, tocmai pe direcția libertății creative. Este clar acum, pentru oamenii de bună credință, că  abia o educație care nu lasă în afară concetățeni și-și asumă în conținuturi și organizări cunoașterea naturii umane și a mediului de viață, precum și condițiile de valorificare contemporană a potențialului noilor generații, poate pretinde că este sincronă.  

 De exemplu, după ce infirmă prejudecăți – cea după care la chinezi învățarea ar fi doar memorare, în școli nu ar fi șanse de alegere curriculară, elevii nu ar pune întrebări, iar învățarea s-ar controla ideologic –  o jurnalistă a semnalat multiple „lecții” pentru formarea tinerilor pe care le oferă educația din  China actuală. În vreme ce americanii și europenii cred în abilitatea înnăscută, chinezii consideră că „hard work” este cheia formării (Lenora Chu, Little Soldiers, Harper, New York, London, Toronto, Sydney, 2017). Ziarista americană vede China ca țară „care lucrează la a-și echipa copiii ei cu abilități de ordin înalt, importante pentru o rapidă schimbare a lumii”. Abilități care asigură tânărul cu capacitatea creației de nou într-o lume a competițiilor fără răgaz. De aici de fapt și urcarea continuă a țării în ordinea creativității și a competitivității pe piețele de azi. (Din A. Marga, Crizele actuale și rezolvările lor. Thomas Jefferson, azi, conferință susținută la Institutul „Mihai Eminescu”, Parlamentul României, în 10 februarie 2026)

<ahref="http://www.andreimarga.eu">AndreiMarga</a