Andrei Moldovan: Democraţie şi cenzură

La ediţia din acest an a Colocviilor „Mişcării literare” s-a propus, prin directorul revistei, scriitorul Olimpiu Nuşfelean, o temă de dezbatere oarecum surprinzătoare: „Cenzura şi autocenzura în postdecembrism”. Am fost de părere, de la început, că este un subiect îmbătrânit, inactual. La urma urmei, poţi ieşi în stradă să înjuri puterea cât pofteşti, că nu păţeşti nimic. Mai mult, nu te ia nimeni în seamă. Acelaşi lucru poţi să-l faci şi în presă. Rezultatul este garantat. Nu poate să spună nimeni că ar lipsi libertatea cuvântului. Ba, uneori, când bălăcăreala alunecă într-un limbaj greţos, ai impresia că o limitare a exprimării publice ar trebui să aibă şi unele reguli. Cum am mai putea vorbi de cenzură în asemenea condiţii?
Trebuie să recunosc, în ciuda faptului că te-ai vrea luat în seamă şi nu eşti, propunătorul temei avea oarecare dreptate: există forme subtile de cenzură şi într-o societate democratică. Totul porneşte dinspre latura economică, pentru că literatura, ca orice altă formă de artă, a avut totdeauna şi are încă multă nevoie de susţinere materială. Cum interesul societăţii pentru literatură s-a diminuat din pricini nu de puţine ori obiective, chiar dacă mai puţin acceptabile, mecenatul este din ce în ce mai rar, situaţie în care se face apel tot mai mult la modalităţi de accesare a banului public. De la simpla susţinere a unor apariţii editoriale, la programe complexe de valorificare a unor moşteniri culturale, la proiecte menite să introducă sau să readucă în atenţia unor cercuri mai largi valori latente, la susţinerea unor publicaţii literare, cu tiraje mici de cele mai multe ori şi cu distribuţie proastă – ceea ce a devenit o tradiţie! –, toate sunt la discreţia puterii şi toate aşteaptă bunăvoinţa oamenilor care sunt, fie şi temporal, la decizie.
Se înţelege că niciodată nu au fost şi nu sunt sume care să mulţumească pe toată lumea, mai cu seamă că poftele multor confraţi sunt mereu în creştere, pe motivul, cât se poate de aşteptat, că centrul universului trece prin condeiul lor. Constrângerile economice fiind şi ele o realitate de necontestat, se ajunge vrând-nevrând la o selecţie a subvenţiilor. Criteriile după care se face o astfel de selecţie rămân totdeauna cu zone de penumbră.
Se pune atunci întrebarea: În relaţie cu aceia care decid susţinerea materială, vor avea autorii sau nu tendinţa unei autocenzuri? Vor mai spune ei, precum Cogălniceanu în „Dacia literară” (1840) că „de la cap se-mpute peştele”? Se ştie că bine cunoscuta revistă ieşeană o fost interzisă de faimoasa cenzură a domnitorului Mihail Sturza – cea comunistă era un mic copil pe lângă ea! – , deşi aproape nevinovata propoziţie de mai sus era mai mult puncte de suspensie. Oare inexistenta cenzură de azi nu ar proceda la fel, dacă i-ar sta în putinţă şi dacă autorii, prevăzători, nu ar fi auzit şi de autocenzură?
La vremea când scriu aceste rânduri, dezbaterile colocviului nu s-au produs încă, dar la apariţia suplimentului ele se vor fi consumat.
Cu sau fără autocenzură…