Antonia Orban - Sima (Palatul Copiilor Bistrița): Cercul de teatru sau despre cum am deschis o clinică

                   La început a fost dorința. Dorința unor adolescenți de a spune povești, de a rosti cu voce tare întrebările care-i macină (sau măcar de a face glume bune pe seama lor). Apoi a fost o sală de clasă, transformată cu imaginație în scenă, și un grup de elevi care au început să repete, să râdă, să se încurce și, mai ales, să se descopere. Așa s-a născut trupa Helios, la Palatul Copiilor, acum 18 ani. E  un spațiu în care curajul și creativitatea sunt la ele acasă — chiar dacă uneori se mai ceartă cu dicția, volumul vocii sau cu emoțiile dinainte de spectacol. În acest an școlar, ne-am aventurat într-o piesă provocatoare și delicioasă: Clinica sinucigașilor, o comedie neagră, de Gabriela Mihalache. Da, titlul poate speria un pic, dar textul este o invitație subtilă la reflecție — despre ce (ne) lipsește, despre sens și anxietatea născută din situații complicate de viață. Distribuția a fost formată dintr-un grup inimos de adolescenți care au îmbinat umorul cu sensibilitatea într-un mod neașteptat de matur.  Repetițiile au fost și ele un spectacol în sine: un amestec de „încă o dată de la început!”, „cine a luat revistele?” sau “lasă biscuiții, nu mânca recuzita, încă!”. Dar dincolo de glume și bâlbâieli, s-a închegat o trupă în care încrederea s-a clădit pas cu pas, în care elevii și-au asumat roluri grele, totuși. Au fost intense. S-a muncit mult, s-a râs mult…. Teatrul nu e doar despre „a pune în scenă ceva frumos”, ci despre formare: a gustului, a empatiei, a prezenței de spirit și, de cele mai multe ori, a prieteniei care se naște cu fiecare oră de curs petrecută împreună. Spectacolul nostru a fost, paradoxal, despre viață — despre  ce te face să continui și cum poți găsi sens chiar în mijlocul unor situații, aparent fără ieșire, concluzia fiind: din orice necaz se poate ieși, numai din moarte, nu! 

                        Azi, când copiii sunt asaltați de ecrane, notificări și emoji-uri, teatrul rămâne o formă de magie vie. Nu are nevoie de baterii, ci doar de imaginație și niște replici bine rostite. De ce teatru? Pentru că este o formă de artă complexă, care implică emoție, mișcare, ascultare, empatie și curaj – toate ambalate într-un decor improvizat sau într-o scenă cu lumini profesioniste. Prin jocul teatral, copiii învață să se exprime, să colaboreze și – poate cel mai important – să se asculte unii pe alții.  Nu e o întâmplare că teatrul este folosit în educație, terapie și chiar în training-uri pentru adulți. Este o sală de antrenament pentru viață: învață să comunice, să-și gestioneze emoțiile, să se pună în locul altora și – ce bucurie! – să greșească și să o ia de la capăt, fără teamă. Aici, greșeala devine parte din spectacol. Iar râsul – o dovadă de reușită.

            De ce au nevoie copiii și adolescenții de teatru? Pentru că le oferă exact ceea ce caută: un spațiu sigur pentru exprimare, o oglindă a lumii și șansa de a fi înțeleși fără a fi judecați. Aici, nu trebuie „să se conformeze”. Pot fi vulnerabili, furioși, îndrăgostiți sau ironici – iar toate aceste stări devin materie de lucru artistic, nu motive de mustrare. Este una dintre puținele arte care transformă confuzia adolescenței într-un material valoros de explorare.  Cei care urcă pe scenă învață să asculte, să aștepte, să se pună în locul altuia – adică exact acele lucruri de care avem nevoie pentru a trăi unii cu alții, nu doar unii lângă alții. 

Antonia Orban - Sima - coordonator cerc Teatru

Palatul Copiilor Bistrița