ARMONIE, SPLENDOARE, VEŞNICIE, ÎN POEMELE- RUGĂCIUNE ALE LUI AURELIAN POPTEAN

Poezia religioasă şi-a găsit în literatura română, spre deosebire de alte spaţii culturale, o reprezentare destul de generoasă, prin Ioan Alexandru, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, dar şi prin George Coşbuc şi Octavian Goga, în linia unei viziuni tradiţionale ardeleneşti. Această poezie are un „nadir latent”, care este rugăciunea, de care nu fuge, de care nu se dezice, de care nu uită şi pe care o cultivă cu recunoştinţă, continuând fragmente vechi în formă nouă, ilustrând aceleaşi icoane, într-o atmosferă creată pentru o rostire specifică, sfântă, prin ea însăşi.
Poate mai mult decât în oricare alt text literar, în poezia religioasă cad în genunchi şi se închină sentimentele poetului, devenit creator de rang doi, de „joc secund”, după chipul şi asemănarea „Marelui Anonim”. Şi, tot aici, în acord tacit, în pact divin, cititorul se purifică „iar şi iară”, luând cuvântul ca pe-o hrană de fiecare zi, ca pe-o apă bună de vindecare, învăţătură şi repetare, incantaţie şi murmur.
Care alt fel de poezie aşteaptă mai îndreptăţit, pe bună dreptate, recitarea, ca pe-o formă de retorică până la revelaţie?! Care alt fel de poet mai poate să se anonimizeze până la disoluţie în spatele unui text ce conţine duh, putere nebănuită, sentimentul eternităţii de ieri, de azi, de mâine?! Astfel, se naşte şi creşte sentimentul că poezia nu trebuie să se mai termine, să fie rugă în fiecare, cu ecou după ecou.
Preotul Aurelian Poptean, după ce şi-a exersat condeiul în cărţi precum „Sita- un crâmpei de veşnicie la poalele Ţibleşului” (Editura Karuna, 2011), „Parohia ortodoxă Mărişelu – istorie şi prezent” (idem) şi „Taina mărturisirii – mijloc de pastoraţie individuală a credincioşilor” (ibidem), cu specific preponderent monografic, documentar, dintr-o pasiune pentru textul scris, pentru limba română, pentru cei cărora le vorbeşte în sărbători ca un adevărat „ales”, a schimbat la momentul potrivit, registrul de expresie literară, în versuri, şi a compus, stăpânit de inspiraţie, aceşti psalmi ai zilelor noastre, de un farmec aparte, grupaţi pe evenimente, în jurul unor figuri însemnate, a unor locuri încărcate spiritual. Şi a realizat această carte într-un timp relativ scurt, ceea ce denotă intensitate a trăirilor, prospeţime a întâmplărilor, talent de cronicar al acestor vremi.
Aurelian Poptean nu putea să nu ajungă la poezie, pentru că firea lui reflexivă îşi făcea simţită prezenţa încă din creaţiile anterioare, prin felul în care construia imagini neaşteptate, nemaiîntâlnite, prin reuşita unor metafore care trădau sensibilitate, atenţie sporită faţă de sensul cuvintelor, de apropiere a lor cu tâlc şi har. Cei ce l-au simţit pe poetul din preot au acum bucuria de a-l găsi pe preotul din poet.
Poeziile lui Aurelian Poptean sunt imnuri creştine aduse vechilor părinţi, evocări ale unor sfinţi, psalmi de meditaţie pe tema binelui dintre oameni, pe tema luminii din lucruri. De aceea, poate, cel ce scrie înscrie şi textul propriu unei sărbători marcate cu roşu în calendar. Astfel, poezia nu e doar a pământului, ci şi a cerului, e frumuseţe şi simbol, e cântec şi rugăciune, e splendoare, e semn de întrebare.
Dar poezia lui Aurelian Poptean e limpede şi curge frumos, fiind desprinsă din texte vechi, de la origini, cu încărcătura tradiţiilor, a obiceiurilor menite să contureze zestrea etnologică a unui colţ de spaţiu, lăsând impresia că e o continuare, o prelungire la capăt de foaie a rândului din „Cartea Sfântă” dar, în acelaşi timp, e şi altfel spusă, după rânduieli arhetipale. Prin aceste curgeri de vers, poezia se primeneşte, rugăciunea se primeneşte şi amândouă capătă identitatea celui ce le trimite în lume ca pe nişte voci ale bisericii din noi.
În poeziile lui, Aurelian Poptean se adresează unui interlocutor prezent la minunile lumii, la întâmplările vieţii, la bucuriile inimii: „chemat-ai” sau „venit-ai” sunt forme inversate ale perfectului compus, încheiat din perspectiva vorbitorului, dar care presupun şi trădează o apropiere blândă, caldă, a omului de divinitate, şi aduc în prim-plan un arhaic nemuritor, un ton calm, de incantaţie proprie, de adresare spre cel găsit, ca un punct de sprijin.
De-acum, şi poezia religioasă scrisă de părintele Aurelian Poptean va fi o biserică în care cititorul va găsi răspuns la îndoială şi cale de urmat.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5