Aurel RĂU, Drumeție cu un poet descoperit după trei sferturi de veac

O experiență interesantă imaginează viața, în multitudinea-i de ipostaze, pe un tărâm de posibilități, punând unei înzestrări poetice o mască, să o ferească și de ea însăși, în consecință și de indiscreția unor eventuali cititori. Fapt întâmplându-i-se unui ursit să fie poet, născut în 1931, în Prundul Bârgăului, elev de liceu în clasa a IX-a în anul școlar 1949-1950, din orașul Bistrița, angajat ca învățător înainte de a fi student, devenit, după absolvirea facultății de Biologie-Geografie a Universității din Cluj, la fără frecvență, profesor în mai multe școli generale, prin vreo 40 de ani, de două ori ocupând și funcția de director, dar în același timp desfășurând și o bogată activitate cultural-artistică, de vreo două ori și ca director de cămin cultural, căruia îi sunt publicate, în timpul vieții, doar câteva poezii iar după o moarte survenită în 1998, șase cărți cu versuri, întâi două: „De dragoste și dor” (2007), și „Versuri rebele” (2008), îngrijite de Rafila Mureșan, apoi o plachetă omagială, îngrijită de Nicu Vrăsmaș întitulată „Nori dantelați” (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2008), ediție bilingvă româno-franceză, în traducerea lui Florin Avram, un vechi prieten al său profesor la Colegiul „Liviu Rebreanu”din Bistrița, apoi, în reluări, alte trei, dintre care două reluând tot ce până acum din ce s-a scris s-ar fi recuperat, tipărite în 2019 „Raze de suflet”, cu o Biobibliografie bogată și un grup mare de mărturii, aprecieri, amintiri despre om, „Văzut de contemporani”, și „Poeme rebele”, volum pregătit de autor, pentru a fi tipărit în 1997, o carte cu ilustrații fotografice, ca un album – Teo Vrăsmaș, ultimele 4 apărând sub îngrijirea lui Nicu Vrăsmaș.
Experiența situându-se între mai multe debuturi în caiete proprii, cu versuri despre care se va spune de mai multe ori că își au începutul într-o pădure cu brad, unde o familie de țărani, dintr-un centru de plasă, deține o proprietate montană, cu o casă și acareturi, ocupând-o în fiecare an, pentru muncile gospodărești, din primăvară până în pragul iernii, părinți și copii (unul dintre ei, cel mai mare dintre 6 frați, numindu-se Teodor), și un debut la propriu, întâmplat într-un ziar „Gazeta de Bârgău”, cu o poezie „Numele meu”, în care un vers este: „Mă trag din dacii liberi”. Poezia în care se va spune că aici trebuie așezat un început, după ce referiri în treacăt se vor face și în alte evocări, fiind una scrisă în 1982, „De Ispas la Tășuleasa”, „un popas lângă un izvor pe o piatră”, cu o declarație, despre piatră, ca în fața unei instanțe: „Pe ea am scris (…) prima poezie”. Acesteia rezervându-i-se și un alt rol, în amintire, de soclu unei foste idile: „E piatra sfântă a dragostei dintâi”. Piatra răzimând un izvor, la care vin oamenii, „drumeții”, „să-și stâmpere setea”. De aceea, una „de căpătâi”. (Va urma)