C O N F L U E N Ţ E: ACORDURI POETICE ALE TOAMNEI

            Ion Pillat (1891-1945) a fost un împătimit al toamnei, dar şi al antologiilor (să nu uităm una de referinţă: „Antologia poeţilor de azi”, două volume, alcătuită în colaborare cu Perpessicius, în 1925). În scurtul cuvânt introductiv (mai degrabă o notă asupra ediţiei) la „Antologia toamnei”, realizată de poet în 1921, afirma: „Cel mai frumos anotimp e la noi toamna./ Era deci firesc ca melancolia felurită şi anuală a naturii să trezească atât de mult melodia versului în sufletul din fire trist al românului./ Mai toţi poeţii noştri au cântat-o şi am crezut că ar fi mulţumitor să avem la un loc poemul total, şoptit la sfârşitul zilelor de toamnă de dorul şi de oboseala atâtor visători.” Spicuim şi noi, pe „pofta inimii” din acest admirabil volum care ar merita să stea şi sub ochii cititorului de azi.

R. C.

Ion PILLAT:

 În vie

Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă,
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod
Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie.
Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie
Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia…

S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud
– Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată –
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud. 

Elena FARAGO:

Flori târzii

Tufănele, flori târzii,

Nu vi-i dor, jale nu vi-i?

Că de mult s-au scuturat

Toate florile din strat,

Şi-aţi rămas singure voi,

Să vă bată vânt şi ploi !...

De ni-i jale ori ni-i dor

Spună-ţi ţărna din răzor,

Spună-ţi glia ce se-adapă

Cât din lacrimi, cât din apă,

De când vitrega de ploaie

De podoabe ne despoaie, -

Si mai spună-ţi asprul vânt

Ce ne-ndoaie la pământ.

Câţi boboci neajunşi în floare

Mor cerşind un strop de soare…

Mihai EMINESCU: 

Afară-i toamnă…

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, 
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Adrian MANIU:

Seară veche

Sfărâmă soarele scântei.
O şoaptă galbenă, din tei,
a curs pomană sub tulpini.
Prin auritele alei,
pe lângă laţul uns cu clei,
sticleţi pestriţi nuntesc în spini...

Răsună surlele oştirii...
De toamnă, cerul s-a mărit
cu zarea ce s-a desfrunzit.
Pe câmpuri sângerează ştirii,
şi moare grâul încolţit.

Aştept să vie vântul iară,
să culce frunzele în seară...
Aprind măgarii ochi de foc.
dulăii dau străini să latre,
la jarul tremurat de şatre,
şi la al lunii palid joc.

Trec vânătorii după haită,
în iarba neagră să se-ascunză.
Departe apele se vaită...
Trecu o zi, cum cade-o frunză.

Cincinat PAVELESCU:

Intimă

Îți mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu și era toamnă,
Și frunzele se-nfiorau,

Și tremurau în vântul serii
Ca niște fluturi chinuiți,
Ca niște fluturi rătăciți
Din țările durerii.

Ți-aduci aminte iar de seara
Și-amurgu-acela violet,
Când toamna și-acorda încet,
Pe frunza galbenă, chitara?

Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Și pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase...

Și-atunci, doar inimă și vise,
Ne-am dus ca lebăda și noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceața care-l umezise.

Așa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea...
Îți mai aduci aminte, doamnă?

George BACOVIA:

Alean

E-n zori, e frig de toamnă,
Şi cât cu ochii vezi
Se-ncolăceşte fumul,
Şi-i pâclă prin livezi.

Răsună, trist, de glasuri,
Câmpiile pustii, -
Şi pocnet lung, şi chiot
Se-aude-n deal la vii.

C-un zmeu copii aleargă,
Copil, ca ei, te vezi,
Şi plângi... şi-i frig de toamnă...
Şi-i pâclă prin livezi.

Victor EFTIMIU:

În parcul din Luxemburg

În parc pluteşte, Doamnă,

Parfumul trist al anilor;

Cad frunzele castanilor,

În Luxemburg e toamnă…

Alunecă uşor

Grămada porumbeilor

Pe liniştea aleilor

Pe frunzele ce mor.

Cu un duios refren

Se-nalţă smirna fânului

Spre statuia bătrânului

Si bunului Verlaine.

Nichifor  CRAINIC:

Cântec de toamnă

Voi, plopilor galbeni, aprinse făclii
Ce ardeţi în zarea deşartei câmpii, 
Înalte şi fumegătoare feştile
De veghe la moartea frumoaselor zile !
Dar moartea cu aripi de ceaţă v-atinge
Când vântul va bate şi ploaia va stinge, 
Iar frunza târzie, din rară mai rară, 
Stropeşte pământul cu picuri de ceară ;
Stropeşte pământul încet, pâna când
Tulpinele goale-or ramâne-ncurând, 
Pe zarea deşartă a moartelor zile
Stând negre ca nişte scrumite feştile. 

Alexandru  MACEDONSKI:

Rondelul rozelor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine --
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa usor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine,
Duioase-şi pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.