C O N F L U E N Ţ E: Michelangelo Buonarotti – 545 (6 martie 1475 – 1564)

 

 

SONETE

 

 

Când se iubesc doi oameni în tăcere,

încât destinul ce-ntre ei se-mparte

rănind pe unul, altul e pe moarte,

şi-n două inimi caste stă o vrere,

 

şi când, eternizat, un suflet cere

din două trupuri zbor spre cer, departe,

când c-o săgeată două piepturi sparte

aprinde-Amor cu tainică putere

 

şi când ei speră cu înfrigurare

într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,

iubindu-se, nu se iubesc pe sine

 

şi când iubirea lor e mult mai mare

decât o mie de iubiri, cum este

în stare supărarea să-i dezbine?

 

xxxx

 

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei

speranţa, nu în van fiind râvnirea,

căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea,

de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

 

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei,

de ce mi-aş pune-n altceva iubirea,

când Tu ţii sufletul divin, ce firea

mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

 

Speranţa-i vană în acea făptură

ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul

pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

 

Speranţa-i dulce în fiinţa pură

necoborând cu trupul, schimbătorul,

ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

 

 

xxxx

 

„Sosi, pe-o mare prinsă în furtună,

viaţa mea, cu-o barcă-aproape spartă,

în portul ce păcatele nu iartă

şi nu primeşte decât fapta bună.

 

Văd bine că grreşit-am împreună

şi eu şi fantezia mea deşartă,

ce idol şi monarh făceau din artă

şi tot ce mintea-şi vrea spre rău, nebună.

 

Iar azi când merge spre două morţi, din care

de una-s sigur şi mă paşte alta,

iubirea, vană ieri, und’ mă va duce?

 

Nu-mi dau odihnă nici pensula, nici dalta,

ci doar Acel ce pentru-mbrăţişare

spre noi desface braţele pe cruce.

 

xxx

 

Artistul genial un gând nu are

ca marmura în ea nu-l încapă

cu prisosinţă! Drum spre el îşi sapă

doar mâna ce dă minţii ascultare.

 

Si-n tine, doamna harurilor rare,

râvnitul bine, răul ce mă-ngroapă

se-ascund. Dar arta, ca să mor, adapă

speranţa mea doar cu urmări contrare.

 

N-au vină frumuseţea sau iubirea,

dispreţ, cruzime, tot ce-mi este parte,

că răul mi-e sortit, că laolaltă

 

tu porţi în piept şi viaţa şi pieirea

şi că bicisnicul meu geniu arde

ieşindu-i numai moarte de sub daltă.

 

xxx

 

 Dacă-o iubire castă, o mângîiere,
o soartă-mpărtăşită-n doi, frăţeşte,
un crud destin ce-n amândoi loveşte,
o inimă ce bate-n doi şi-o vrere,
 

un suflet ce spre veşnicele sfere
cu-aceleaşi aripi, dintr-un trup zvâcneşte,
dacă-o săgeată, singură, ţinteşte
în două inimi, răscolind durere,
 

dacă-a iubi pe cel’lalt, nu pe tine,
cu geamăn foc şi geamănă dorinţă
un singur ţel urmînd, acestea toate
 

nu sunt nimic pe lângă nodu-în sine
ce-n dragoste ne leagă şi-n credinţă;
şi numai ura să-l dezlege poate.

xxx 

De-aş fi crezut în ochiul său, superbul,
privind, c-am să renasc din foc ferice
ca-n pragul morţii pasărea fenice
din scrum, cum spun bătrânii şi proverbul,
 

ca linxul, ca ghepardul şi ca cerbul
aş fi fugit, şi nemâncat de bice,
spre zâmbetul ce bucurii-mi prezice;
ci azi legat sunt de pământ ca şerbul.
 

Dar la ce bun mă plâng când mi-e privirea
acestor ochi de serafim scăpare
şi pacea-mi sorb din ei ca din sorginte.
 

Poate-ar fi fost mai rău dacă-nainte
l-aş fi văzut, când azi îmi dă vigoare
şi-aripi ca să-i ating desăvârşirea.

 

xxx  

Dacă prin ochi iubirea se rosteşte,
nu ştiu alt semn mai limpede s-arate
ce foc îndur; ţi-ajungă el din toate,
stăpâne drag, şi milă-mi dovedeşte.
 

Sufletul tău ce inima-mi priveşte
cu-ngăduinţă, se va-ntoarce poate
spre mine-atunci, în multa-i bunătate,
cum harul către cel care-l cerşeşte.
 

O, fericită zi, de va să fie!
Oprească-se din mersul lor şi-adeste
clipa şi ceasul, soarele şi luna,
 

ca să-mi cuprind, nu mulţumită mie
stăpânul drag şi dulce din aceste
nedemne braţe pentru totdeauna.

 

(traduceri de C. D. Zeletin)