Cartea care se reciteşte

Sau, Câtă Iubire poate simţi un suflet de om

Motto:
Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte
Lucian Blaga
*
Rugaţi-vă neîncetat!
Sfânta Scriptură

Am citit o carte pe care o consider foarte utilă tinerilor, deoarece, după ce o vor citi, se vor preocupa pentru a-şi forma familii bazate pe iubirea matură a lor şi a celui/celei cu care doresc o relaţie de cuplu.
Cred cu tărie că o femeie nu poate fi fericită decât într-o căsătorie bazată pe iubirea reciprocă, având o relaţie conjugală dorită şi de ea şi de soţ.
Jurnalul eroinei, scris în fiecare zi a anului 2011, cuprinde, pe lângă preocuparea obsesivă pentru a-şi trăi plenar iubirea cu omul de care s-a îndrăgostit şi care nu a putut fi cu ea, nefiind un bărbat liber, alte evenimente din viaţa ei personală, profesională, din viaţa ei ca om de cultură şi cu preocupări în domeniul culturii.
Cartea JURNALUL NEFERICIRII, autoare, Elena M. Cîmpan, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012, căci despre ea vorbim, este o carte densă, are 365 de însemnări zilnice, unele ample, şi cuprinde trăirile sufleteşti ale eroinei, informaţii importante din sfera culturii în care sunt amintite, cu numele lor real, zeci de scriitori şi activităţile lor culturale.
Cititorii vor vedea cât este de impresionant cum reuşeşte eroina să îşi poarte suferinţa muncind, călătorind, scriind, îngrijindu-şi părinţii, fiul.
Eroina cărţii despre care vorbim trăieşte timp de un an de zile travaliul evoluţiei Sinelui ei spre o treaptă superioară.
Fiind captivă într-o iubire interzisă, deşi afirmă că nu ştie să se roage, până la urmă reuşeşte să se adreseze lui Dumnezeu pentru a o salva.
„Jurnalul acesta m-a salvat de la sinucidere. Şi mai presus de el gândul că am un fiu.”
Cuvintele de mai sus le-a scris eroina în ultima zi, 31 decembrie 2011, dar în interiorul cărţii sunt multe afirmaţii că îşi doreşte moartea, deci sufletul ei era obosit peste orice putere în acele zile, dar uneori menţionează că este necesar să trăiască pentru unicul ei fiu care pe 5 martie 2011 a împlinit 15! De aici vedem cât de greu este când sufletul(psihicul) omului este prea obosit şi cei din jur nu pot ajuta acel suflet.
Şi salvarea vine prin însăşi fiinţa eroinei căreia îi vine ideea de a scrie un jurnal zilnic proiectat lucid de la început pentru a fi publicat, dar şi în speranţa că va fi citit de iubitul ei, absent fizic, în cea mai mare parte a timpului, din viaţa ei.
Cu toate că de multe ori o vizitează ideea sinuciderii, prin faptul că scrie, reuşeşte o descărcare a sufletului ei împovărat de o iubire devastatoare ce nu se poate împlini în toate planurile dorite de fiinţa sa.
Cel mai mult ar împlini-o căsătoria cu bărbatul pe care îl iubeşte, dar acesta, din motive ştiute doar de el, nu poate să fie alături de ea.
Căsătoria este o demnitate ameţitoare spune Paul Evdokimov:
„Căsătoria este un Sacrament, O Taină, pentru redobândirea castităţii pierdute. Clement al Alexandriei vorbeşte de harul paradisiac ce restituie spiritului uman integritatea iniţială. După tradiţia veche, abia după şapte zile se ridicau cununiile simbolice. Aceste şapte zile de continenţă erau iniţiere în asceza bărbatului şi un noviciat monahal; cei doi petreceau în rugăciune pentru a se pregăti pentru taina iubirii. Nu drumul este greu, ci greul este cale, spune Kierkegaard şi cuvântul lui se potriveşte bine demnităţii ameţitoare a căsătoriei.”.
Eu am o vorbă: să cerem asistenţă divină fiindcă singuri nu ne descurcăm.
Sunt o adeptă a căsătoriei, a familiei şi, cu toată îndelungata mea căsătorie nefericită şi acum îndelungata singurătate extremă, tot într-o căsătorie doresc să trăiesc, dacă Dumnezeu va vrea.
Cred în faptul că omul fiind căsătorit, într-o căsătorie binecuvântată, nu mai este singur, dacă a căzut are cine să îl ridice şi vieţuieşte astfel încât iubirea de aproape să-i fie asemenea iubirii de el însuşi.
În timpurile noastre este nevoie de aprofundarea Sfintei Taine a Cununiei pentru a redobândi conştiinţa faptului că familia, căsnicia, constituie o un bun important al omului.
Biserica religiilor creştine nu propovăduieşte doar o unitate trupească ci şi una duhovnicească: cei doi devin una, trup şi suflet.
Ştim însă că unitatea nu se cultivă şi menţine decât prin Rugăciune sinceră. Cei doi soţi să închine Iubirea lor lui Dumnezeu, căci dacă unul este ateu, cum a fost cazul în căsătoria mea, nu au cum să fie bune lucrurile.
La finalul acestei lecturi fascinante m-am gândit că este necesar să înţelegem faptul că trăirile trupului nostru fără conştiinţa Sinelui, a Spiritului, care cuprinde totul, nu pot atinge perfecţiunea şi vom rămâne prizonierii neputinţelor noastre şi a limitărilor cu care astăzi mulţi dintre noi ne confruntăm.
Moartea tatălui eroinei o determină să scrie:
„A murit omul care ţinea cel mai mult la mine. Simt că nu mai ţine nimeni. [...] Un tată care nu s-a împotrivit niciodată vrerii mele. Ce-am vrut, am făcut. Am făcut ce-am vrut. Avea încredere în mine, aşa cum uneori nici eu singură nu aveam. Un om cu o gândire atît de modernă. Pentru vremea lui, a fost un european: civilizat, curat, sever, punctual, gingaş, elegant, harnic, judecat. Nimeni nu zicea că are 77 ani.”
Din carte rezultă că eroina a divorţat, eliberându-se pentru a putea iubi. Psihanalitic, ar trebui acum, la maturitate, să îşi aleagă un soţ precum tatăl ei de care s-a despărţit fizic definitiv în data de 15 octombrie 2011.
Încă de pe coperta interioară, unde scrie sub titlul cărţii: „la 44 ani, în 2011”, cunoaştem vârsta eroinei şi constatăm că are trăirile unei adolescente. Iubirea nu are vârstă!
Vedem, de asemeni, că nu are la această vârstă un bărbat alături de care să suporte mai uşor moartea tatălui ei, tată ce i-a fost un real sprijin pentru că şi ea s-a bazat pe el, a comunicat cu el, l-a iubit.
Mai sunt tineri care spun că nu se pot baza pe părinţi, dar eu le spun, cu blândeţe, că nici ei nu au încredere să comunice cu părinţii lor, să se bazeze pe ei, să îi iubească necondiţionat.
Le amintesc cuvintele din Sfânta Scriptură:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da.” (Biblia Bartolomeu, Bucureşti, 2001)
Psihologul Daniel Duţă, într-un seminar despre familie, spunea că textul de mai sus complementarizează următoarele cuvinte din Sfânta Scriptură:
"N-aţi citit că Acela Care I-a făcut de la'nceput, bărbat şi femeie I-a făcut?, 5. şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup; 6. aşa încât nu mai sunt doi, ci un singur trup.".
Am spus că e utilă tinerilor această carte pentru că din conţinutul ei transpare necesitatea cunoaşterii Tainei Căsătoriei.
Ştim că s-a spus că Iubirea este legală, dar o Iubire, în care cei doi, care s-au trezit cu acest sentiment venit din Cer, sunt angajaţi în alte legături juridice – aşa cum deducem din carte – este o Iubire interzisă. De aceea dorim oamenilor maturitatea de a nu intra în relaţii de Iubire totale până nu reuşesc să fie liberi şi să se poată căsători.
E uşor să vorbim teoretic, dar cine citeşte suferinţele sufletului eroinei se gândeşte la posibilităţile ca fiinţa umană să poată fi ajutată să prevină aceste situaţii atât de grele şi periculoase.
Prin Jurnal eroina vorbeşte cu iubitul ei: îi relatează stările, viaţa ei, îi aduce aminte ce a vorbit cu ea la început, ce a determinat-o să creadă că şi el o iubeşte, îi pune multe întrebări, prin unele întrebări îl trage la răspundere, îi spune că trebuie să aibă Responsabilitate, îi arată încrederea ei, chiar dacă aude despre el diferite vorbe grele.
„Dacă nu mi-ai fi spus că mă iubeşti, dacă nu ai fi deschis acest drum al meu spre tine, dacă nu te-aş fi cunoscut, mi-ar fi fost mai uşor. Nu te cunoşteam pe tine, pierdeam enorm. ... Te-am citit, te-am învăţat pe de rost, eşti mai mult decât poate să existe cineva; te-am căutat, te-am găsit, şi acum îmi lipseşti, m-am obişnuit cu tine. M-ai prins în mrejele tale, cu zâmbetul tău, cu buzele tale şi nu pot scăpa. Niciodată n-am crezut atât în iubire. [...] Ce-l face pe un bărbat să o caute pe o femeie şi apoi să n-o mai caute, s-o uite?”.
După cum s-a spus, bărbatul şi femeia primesc în dar de la Dumnezeu Iubirea, ei se recunosc în iubirea unuia pentru altul şi limbajul intim al vieţii lor trăit în armonie este semnul unei comuniuni profunde între ei.
În perioadele dificile, limbajul intim al vieţii lor exprimă existenţa unor probleme de profunzime între cei doi, probleme care se cer conştientizate şi rezolvate corect.
Eroina din această carte nu are posibilitatea să-şi exprime direct probelemele, partenerul ei fiind absent, şi de aceea a apelat la Jurnal.
„ Un proces care mă consumă până peste poate, timp în care tu te-ai retras, precaut de ce va urma. Mi-ai spus să am răbdare, să înţeleg situaţia, starea în care suntem şi altele. Sunt nefericită. Nici nu ştiu ce fac, ce mă aşteaptă, unde am să stau, ce am să fac, ştiu că nu mai pot rămâne, că trebuie să plec. Doamne şi e doar începutul! [...] Ce paradox! Iată, suntem de patru ani, după alţi douăzeci de aşteptare, de pregătire, într-un fel, şi încă nu m-am săturat să te doresc. Te-am dorit în fiecare clipă a existenţei mele, ca aerul, ca apa, ca iubirea. Nimic fără iubire, la mine nu-i nimic fără iubire. Nu poţi pleca din locul unde ţi-e bine. [...] De ce nu-mi întinzi o mână? Ce crezi tu despre sentimentele mele? Despre mine?”
Eroina cărţii JURNALUL NEFERICIRII, posibil că, prin această Iubire interzisă, a primit un semn. Semnul presupune o semnificaţie şi suntem invitaţi să îi decriptăm sensul.
Suntem fiinţe create, supuse timpului, nu toţi avem o înaltă măsură duhovniească ca să putem privi de la început mai cuprinzător, să prevedem, şi atunci lăsăm curgerea timpului, interval în care să cugetăm asupra semnului şi el îşi va dezvălui din ce în ce mai mult semnificaţia.
Parcurgând cele 365 însemnări din Jurnal vedem cum eroina, după 3-4 ani de implicare totală în această Iubire a ei, îşi clarifică multe în ceea ce priveşte traiul ei în independenţă, autonomie, fără a se baza pe un bărbat ce nu îşi asumă Responsabilitatea unei relaţii cu ea, iar plecarea tatălui eroinei în Eternitate îi aduce un plus de maturizare şi de apropiere de Dumnezeu.
Cu toate momentele tragice trăite în acest an, 2011, eroina parcurge drumul spre mântuire: „fiecare să îşi găsească şi să îşi împlinească cât mai fidel posibil funcţiunea la care am fost chemaţi în creaţia lui Dumnezeu.”.
Eroina are o preocupare pozitivă, aceea de a se cunoaşte pe Sine. Rostul cunoaşterii de Sine este de a ne situa în dreapta raportare faţă de Dumnezeu şi de Creaţie. Devenim oameni duhovniceşti.
Cei ce se iubesc reuşesc să-şi trăiască Iubirea doar dacă se dăruiesc total lui Dumnezeu.
Sperăm că eroina şi-a găsit liniştea după ce s-a mărtusirit public în aceste 202 pagini de carte.
Pentru a scăpa de durere, trebuie ca durerea să fie acceptată, inevitabil şi natural. Pentru a scăpa de suferinţă trebuie să nu refuzi durerea ca şi cum ai avea pretenţia că viaţa nu ar trebui să fie dureroasă. Viaţa este dureroasă, este Valea Plângerii.
Creşterea noastră spirituală, maturizarea înseamnă înfruntarea realităţii, acceptarea lucrurilor aşa cum sunt şi credinţa că există o Inteligenţă Universală care coordonează totul în Univers.
Închei aceste câteva cuvinte din foarte multe însemnări, pe care le-am făcut pe marginea acestei cărţi uluitoare şi reproduc o convorbire a eroinei cu Dumnezeu:
„Încă de la început, Ţi-am spus, Doamne, că nu-l vreau pentru un ceas, pentru o zi, ci pentru totdeauna, pentru restul vieţii pe care o mai am. E bucuria mea, şi alinarea. Am fugit de el atât, am amânat atât, am rezistat contopirii, dar de ce ai făcut unirea posibilă, ca mai apoi să mă pedepseşti cu singurătate? De ce mi l-ai dat, Doamne dacă nu era al meu? Dacă mi l-ai dat, de ce mi-l iei? N-am fost nedreaptă, am ales, am renunţat, ca să-l primesc în sufletul meu. Spune-i Tu ceva din partea mea!”
Iniţial am intitulat acest articol Iubire şi Responsabilitate cu gândul ca iubitul eroinei să îşi clarifice lucrurile şi să o ia în căsătorie după ce citeşte Jurnalul anului 2011 ce i-a fost dedicat, dar am observat, la a doua lectură, că, pe pagina patru, sub Motto-ul: „...jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii.”(Ana Blandiana), este scrisă o frază ambiguă şi, nu am înţeles: cartea e o ficţiune sau autorul acestei cărţi, şi am schimbat titlul.
Cartea JURNALUL NEFERICIRII merită citită şi recitită ca pe o Lecţie de Viaţă!