Elena M. Cîmpan a fi, a iubi, care este întrebarea?

Scriitoarea şi pofesoara bistriţeană Elena M. Cîmpan face cunoscut culturii manifestul de maturitate existenţială al literaturii sale: Jurnalul nefericirii. Dacă în jurnalul lui Samuel Pepys, primul autor de jurnal în sens modern, acesta pune pe prim plan evenimentele personale, pentru Elena trăirile existenţiale, adică sensul sau semnificaţia vieţii reprezintă subiectul central al cărţii. O carte în care marea enigmă gravitează între a fi sau a iubi.
Dacă jurnalele pot fi divizate în linii mari în două categorii: intime și anecdotice. În prima categorie intrând jurnalele lui Amiel, Shelley, Benjamin Constant, Lev Tolstoi, Franz Kafka și André Gide, în cea de-a doua, cele ale lui Samuel Pepys, sau Thomas Creevey, Elena Cîmpan în schimb, face o joncţiune, creând un nou înţeles: jurnalul personaj. Jurnalul în care nu putem face diferenţa între relatarea intimă şi anecdotic, totul pe fundalul postmodernităţii şi a întrebărilor existenţiale. În alte cuvinte, autorul şi personajul sunt într-o maximă apropiere, o apropiere pe care o putem definii ca şi antinomică, asemenea soarelui şi razei solare, luminii şi focului, etc. Adică, o contradicţie de viziuni care se exclud reciproc, dar care totuşi pot fi demonstrate individual, autorul şi personajul. Un tot diferenţiat în care autorul nu se identifică cu personajul, fiind însă la maxima apropiere de acesta. În acest sens, antinomia utilizată de Elena, face ca jurnalul să se deosebească de romanul jurnal, spre exemplu cel al lui Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei, fondatorul romanului englez. Şi în acelaşi timp să nu fie biografie exhaustivă, asemenea jurnalului lui Napoleon Bonaparte.
Pentru unii autori de jurnale, jurnalul reprezintă un prieten aparte şi îi dau chiar un nume. Celebra Anna Frank, fetița evreică ce a supraviețuit ani de zile în ascunzătoarea unei case din Amsterdam, îşi botezase jurnalul "Kitty". Pentru Elena Cîmpan, în schimb, jurnalul este terapie existenţială, asemenea lui Cioran, scrie pentru a trăi, litera contopindu-se cu sângele, sângele zvâcnind în cuvânt. Astfel, personajul ne spune: „ Ce fac? Planuri pentru anul care vine? Va mai fi pentru mine? Pentru tine? În jurul meu, fără tine, se termină tot: ziua de mâine, clipa ce vine, speranţa, timpul, spaţiul, fericirea, existenţa. Am ajuns la capătul jurnalului şi la capătul vieţii.” Şi iarăşi: „Un an în care m-am gândit la moarte mai mult decât m-am gândit la viaţă. Jurnalul acesta m-a salvat de la sinucidere.”
Este arhicunoscut faptul că, jurnalele au un efect psihologic foarte puternic şi îi dau autorului senzația unui public, a unui spaţiu personal, protector, sau a unui ascultător, chiar dacă în cele mai multe cazuri cel care îl scrie este şi singurul cititor al jurnalului. La Elena, se poate simţi lipsa acestui for, acestui prezidiu, ea este mai mult într-un dialog cu ea însăşi, cu posibilul Dumnezeu, cu viaţa, cu persoana iubită: „Mă uit în jur. Caut pe cineva. Îmi ridic ochii spre cer. Stau cu privirea acolo, ţintită şi simt că mă pot sprijini pe cer, cu ochii lipiţi de cer. Acolo sunt ochii tăi albaştri pe care-i aştept, pe care-i doresc. Ce bine că tu ai cerul cu tine mereu. Dac-ai vrea să fii cerul meu, m-aş uita în ochii tăi. Atunci aş şti că cerul meu eşti tu şi de oriunde te-aş privi, m-ai vedea, ai fi cu mine. Ce să fac să fii, să cobori, să-mi aparţii? Lucru subiectiv. Tu eşti pentru toţi la fel. Un cer. Patima mea doar vrea să te apropie, să te reţină. Când, până când?”
Dacă cel mai lung jurnal al literaturii române, Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, răspund unui interval de timp de 54 de ani, scriitoarea bistriţeană cu orgini bucovinene, reuşeşte să condenseze într-un an o întreagă viaţă, sau mai bine zis, o viaţă de om expusă într-un an de zile, astfel ne mărturiseşte: „Vreau doar o viaţă liniştită cu tine. Vreau o viaţă formată din zile, din lut, din trup. M-am săturat de viaţa de gânduri.”
Intrând acum în substanţa exprimării monumentului literar de maturitate al Elenei Cîmpan, putem afirma că jurnalul este o compilaţie de poezie de dragoste (cu un lirism romantic), relatare scurtă, introspecţie metaforică şi interogare metafizică. Autoarea nu urmăreşte figurile de stil de dragul artei, ci le utilizează din explozia setei de supravieţuire, forma fiind ultimul lucru căutat, ea nu încearcă cuvântul, ci caută aer, căci, cuvântul se face respiraţie vitală: „Dar anul acesta, pentru mine, a pus capac la toate. Au fost prea multe. Toate de-a valma. Nu ştiu ce să vreau, ce să nu vreau. Aş vrea pe cineva, cu un umăr liber. Pe care să plâng, să dorm, să visez. Aş vrea umărul tău, care e prins de alt stâlp. Sunt două umere. Celălalt ce face? E tot ocupat? E un timp când parcă n-ar mai exista niciun umăr liber în lumea aceasta. E gol şi pustiu. Rău şi greu.”
În căutarea sensului, analiza existenţei porneşte de la realitatea suferinţei, se întreabă: „Ce doare? Trecutul sau prezentul sau viitorul? Doare ce am trăit sau ce n-am trăit?” O suferinţă care depăşeşte simpla expresie a sentimentalismului şi se afundă în abisul deschiderii fiinţiale şi al dorinţei revărsării în celălalt: „De ce te-am dorit? De ce nu mi-ai spus că ai să-mi aduci atâta tristeţe? Aş fi făcut altfel? Nu ştiu. Iubirea poate fi fericită şi tristă. Eu am ajuns la cea tristă. Care e cea adevărată?” O căutare a persoanei iubite care depăşeşte macrocosmosul şi se oglindeşte în sinele pierdut între a fi sau a nu fi: „Nu pot trăi fără tine înseamnă că trebuie să mor? Nu vreau să atrag atenţia asupra mea.” Sau „Cine eşti, Doamne? De ce mi l-ai scos în cale? Eu îl iubesc curat. Când iubeşti, nu mai ai ochi pentru altcineva. Vei fi, vreodată, oare, numai al meu?”
O sete, o căutare, un zbucium, o odisee, o dorinţă, o văpaie, o foame, o absorţie, o viaţă, toate deschise spre acel cineva: „Dumnezeu e om, că pe stradă el îl vede pe Hristos, pune mâna pe el. Eu pe stradă nu te văd decât pe tine. Şi aş vrea să te văd în realitate, să locuieşti aproape, să ne întâlnim întâmplător... Te aştept şi te caut peste tot: în aer, în cer, pe pământ, în apă. Eşti în sufletul meu pentru totdeauna. Nu ştiu cum ar fi altfel?”
Un altfel, care cu trecerea timpului răpeşte tot mai multă carne din existenţa pură a dragostei: „Am crezut. Şi dacă m-am înşelat? Dacă e doar o vină pe care am purtat-o singură? Dacă am greşit de neiertat? Dacă nu ştiu ce să fac să mă fac înţeleasă? Dacă tot a fost doar criza mea sentimentală, de care tu ai profitat? Dar dacă te ştiai, de ce nu mi-ai spus?”
O întrebare, la care persoana iubită nu răspunde... „Am greşit că mi-am ascultat sufletul? Eu n-am minţit, de-acum depinde de tine ce vei vrea. Pentru ce există iubire dacă n-o poţi împărtăşi cu cel drag? Pentru ce există iubire dacă o ţii ascunsă? Înseamnă că e altceva. Iubirea trebuie adusă în lumină, rostită, arătată. E cel mai frumos sentiment ce i se poate întâmpla unui om. De ce simt iubirea ta? Pentru că există. Iubirea mea a venit de la tine. Eşti în tot ce există, în poezie, în viaţă, în natură. Cred în tine. Nimeni nu mă poate întoarce.”
Dar oare aşa să fie, oare nimeni şi nimic nu poate întoarce pe cel ce iubeşte de la iubire? „Te iubesc aşa cum eşti, pentru clipele ce mi le dăruieşti, fără să mă intereseze altceva. Greşesc?” Sau „De ce mă frământă iar şi iară întâlnirea cu tine? (...) Mi-e greu şi mă doare. Eşti abătut, eşti măcinat. Întind mâna, eşti acolo, obrajii tăi în palmele mele, mâna ta pe pântecul meu, buzele se lipesc, un afiş pe care scrie ... iubire.”
Dacă publicarea postumă a jurnalului artistei ruse Maria Bashkirtseff (1887), sau publicarea „Istoriei Vieţii mele” a scriitoarei George Sand (1855), au produs senzaţie, cu siguranţă expunerea vitală a Elenei Cîmpan va fi un înainte şi un după în creaţia sa şi o atracţie a lumii culturale, literare, publicistice şi editoriale a Transilvaniei.

Prof. Florin I. Bojor