CARTEA - CEAS DESFĂCUT ŞI REFĂCUT LA LOC

Georgeta Măluţan a scris "Virtualităţi elective" (nu, nu "Afinităţi elective"), o carte apărută la Editura Charmides, în 2012. Aflată la numărul cinci, în procesul creaţiei (cam tot atâţi ani are şi fiica ei, Ania), după "Mezalianţe" (pseudo-didactice, aproape literare), "Cucta" ( proză scurtă cu bătaie lungă), "Complexul Penelopa" (un ghem din care se destramă versuri) şi "Management educaţional şi comunicare instituţională" (culmea titlurilor, spaima onomatopeelor, dar necesar într-o evoluţie firească a intelectualului dotat cu spirit de cercetare), Georgeta Măluţan - profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional "Liviu Rebreanu", membră a Societăţii literare "Conexiuni", propune, de această dată, un discurs atipic, desprins din corespondenţe ( nu doar Baudelaire-iene), şi surprinde prin dexteritatea de-a regiza fragmente într-o piesă cu sens, cu sensuri, folosind drept cale de acces către cititor/ cititori blog-ul, mess-ul. S-ar crede că nimic nou pentru zilele noastre, dar forţa narativă a scriitoarei reuşeşte să preia din materia caducă esenţele de viaţă, făcând ca tot ce atinge bagheta ei creatoare să se transforme în valoare literară mai întâi şi apoi în cea umană. De dragul textului şi numai al lui, gândurile prind viaţă, prin monolog interior; indicaţiile de lectură lipsesc, fiecare să ia cât poate să ducă pentru că este de unde. Sac fără fund, universul creaţiei - general şi particular - ca Fata Morgana, departe şi aproape, succesiv, este unul rebel, la nivelul imaginarului de expresie, şi blând, compatibil în efortul de-a impune o voce proaspătă, care ştie ce spune şi cât să scrie, care provoacă şi la alţii cititul şi scrisul, cu talent maieutic, ducându-i unde vrea ea sau aducându-i unde le este locul.
Primul gând în legătură cu această carte este că ea seamănă cu "Exerciţii de echilibru", a lui Tudor Chirilă. Comparaţia constă în ideea comună de-a transforma blog-ul în carte. Deosebirea este că Georgeta Măluţan nu înaintează singură prin spaţiul poveştii personale, ci are alături personaje cu multă deschidere pentru literatură - în principal elevi. Substanţa epică se constituie într-un procent mare din meditaţiile unei profesoare de română , cu încrederile şi deznădejdile aferente, cu puterea de-a înainta în materie (de şcoală), cu dispoziţia de-a căuta răspunsuri, de-a scoate în faţă un dialog dintre cel care învaţă şi cel care se lasă învăţat. Scriitoare nu lasă pe nimeni din echipa ei să abandoneze, să renunţe la ceea ce înseamnă asumare de opinie. Nicăieri nu se întrezăreşte vreun cât de mic semn al disputei dintre generaţii: profesoara e de-a elevilor, elevii sunt de-ai ei şi se-nţeleg, mai mult decât într-un schimb de replici, de scrisori de mulţumire, descrieri peste ani. Toate aceste detalii sunt oglinda unei pasiuni pentru literatură, sunt scene din serile când cineva îşi pregăteşte lecţia pentru a doua zi. Şi mai sunt ceva: un frumos elogiu adus şcolii, liceului "Liviu Rebreanu", din care ar trebui să se afirme mai mulţi în domeniul uman, nu real, respectând numele, pe Rebreanu însuşi, ca o prelungire a unui spirit literar.
În "De ce"-ul de pe prima pagină, argument propus de către autoare, Georgeta Măluţan scrie: "O lecţie nu ţine o oră. O lecţie nu se încheie în 50 de minute. Nici în 90. " Pentru unii, ora se măsoară în cărţi. Şi se alcătuieşte din cărţi. La o primă lansare, scriitorea mărturisea: "Cine nu mă cunoaşte nu înţelege nimic din cartea aceasta". Cele spuse sunt doar o bătaie în retragere a celui ce simte povara scrisului. Învăţător.
Cartea se sprijină din loc în loc, pe lângă propriile interpretări, pe citate ( din Octavian Paler, "Decalog": "Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent"), pe întâmplări ( cu XII C, mai multe), pe aşteptări ( "mai bine să fii Socrate nemulţumit, decât un idiot mulţumit"). Şi peste toate, deasupra lor, sunt titluri topite în meditativ, frânturi de vers, de rost, trimiteri în aflarea unui destin: "Pentru mine, România nu e doar o ţară, e un destin - a devenit pentru noi, Rebreanu nu e doar un liceu, e un destin".
"Virtualităţile..." Georgetei Măluţan sunt... virtuale, doar pentru că au prins viaţă pe internet, dar rămân deosebit de reale, pentru că se întorc cu emoţie pe foaia albă, curând îngălbenită. Titlul e antonimic şi transmite parte din căldura unui dialog, aşa cum ar trebui să fie: între noi, între profesor şi elev. În doze necesare, fragmentele cărţii sunt fiecare pe picioarele lui, cu siguranţă, cu rotunjime, cu un parcurs care, chiar dacă nu ştie de la început încotro se îndreaptă, îi place acolo unde şi cum ajunge.
Ca viziune, carte de ultimă generaţie, ea pare o replică târzie dată romanelor - eseu, ale lui Octavian Paler. În abstract, pe aceleaşi dureri. Pluteşte în aer o absenţă, un strigăt, un neajuns, o nedreptate. O altă "Apărare a lui Galilei", personaj ce se potriveşte cu fiecare dintre noi. Mai sunt urme din Nichita Stănescu, din Noica, din Coelho, din Llosa, din Florin Iaru, din Adrian Suciu, ironic: "Am intrat să vă spun că am făcut studii superioare, dar se vede - bănuiesc - după cum pun virgulele".
Jurnal de lectură? Jurnal de existenţă? Virtualităţi.
"Când pleci din şcoală (scrie Georgeta Măluţan), nu ştii ce laşi în urmă. Când te întorci, nu prea ştii la ce să te aştepţi." Atentă la ce citeşte, cui citeşte, la ce spune, cui spune, la cel ce se apropie şi îi simte suflarea aproape, la întorsul capului, la fix, peste oameni, printre rânduri, orfic şi galateic, Georgeta Măluţan schiţează un pod între fiinţe, între profesor şi elev, mai exact. Unul adevărat. Să fie, oare, virtualul - locul unde se deschid minţile, inimile, unde dispar emoţiile, teama, reţinerile - o condiţie a apropierii din cuvinte?!... Prin virtual, cartea aceasta se salvează şi există. Merge mai departe. Oricum, din multe amintiri ce rămân din liceu/ din "Rebreanu", această carte este ne-pereche, gata să exprime o stare - nestare. Fără astâmpăr. A unei profesoare pregătite să le deschidă elevilor fereastra spre carte, spre lectură, spre scris.
Din pagini de blog, răsfoind: "aş fi vrut să te conving că proza e mers ( de undeva altundeva), iar poezia e dans ( nu mergi nicăieri cu ea, doar te învârţi în jurul tău, în funcţie de stări)".
Restul e tăcere. Virtuală, dar electivă.