Câteva exemplificări semnificative

Dan Cristea în comentariu la volumul de critică literară «Linia de contur: cronici literare» (Editura Spandugino, 2019) de Daniel Cristea-Enache, observă cu obiectivitate: „Cronicile literare adunate în volumul de față, cronici scrise, de fapt, pe parcursul a mai mult de un deceniu, sunt, în majoritate, judicioase, compuse cu seriozitate și rigoare, deschizătoare de drumuri în ce privește numeroși autori, afirmați, mai cu seamă, după 1989. Probabil că pe unii dintre aceștia va trebui să-i urmărim în viitor iar asta se datorează și «cronicarului generației 2000»“, un heteronim literar pentrru D. C.-E.
Același recenzent Dan Cristea, deduce dintre formulările lui Daniel Cristea-Enache că nu-i plac cărțile care ar etala un „stil umflat și patetic“ ori „acea antipatică egolatrie din multe volume scrise la persoana I“ (p. 192), după cum, dintr-o declarație directă, aflăm că: „Nu-mi plac vorbele mari și analogiile ce ar putea părea deplasate“ (p. 158). Dan Cristea, cu autoritatea-i cunoscută, semnalează și câteva aspect care nu îl onorează deloc pe autorul cărții pe care o dezbate și analizează. Astfel:
Abundă însă în aprecierile criticului (D.C.-E – n.m.) notele entuziaste („excelent“, „extraordinar“, „uimitor“). Romanul lui Dumitru Popescu, cu un titlu imposibil, este „unul excelent“. Cutare e autorul unui „excelent volum de nuvele“, romanul altuia e „un roman excelent condus și scris“, romanul lui Radu Țuculescu – „un roman excelent“, «Compunere cu paralele inegale» – „un roman excepțional“, Radu Aldulescu scrie un „prim și splendid roman“, «Solenoid» e un „roman excepțional“, dar «Rădăcina de bucsau» e „un roman extraordinar“. Neplăcută, precum un tic, a devenit, în scrisul cronicarului, și folosirea frecventă a verbului „a paria“, al cărui loc de întrebuințare e mai degrabă la curse decât în cronica literară. Un scriitor, autor, și el, al unei „cărți excelente“, e „un prozator pe care pariez“. Un altul e un „prozator tânăr pe care pariez“. Mai complicate se arată lucrurile cu Daniela Zeca („unul dintre cei mai nedreptățiți prozatori din generația încă tânără“), pe al cărei nume criticul angajează încă un pariu: „autoarea (romanului «Omar cel orb», 2012 – n.n.) va fi un nume de prim ordin în proza românească postrevoluționară“. Sigur că timpul nu e pierdut. Și Lilianei Corobca i se prevedea, la vremea publicării romanului «Kinderland» (2013), „un viitor strălucit“, pentru ca, peste numai doi ani, noul roman al scriitoarei din Basarabia («Imperiul fetelor bătrâne») să constituie o „surpriză neplăcută“, atrăgând epitetul de „lamentabil“.
Revista pune în dezbatere «Istoria critică a literaturii române» de Nicolae Manolescu. Se asociază discuțiilor mai mulți literați: Ion Bogdan Lefter, Livius Ciocârlie, Tudorel Urian, Horia Gârbea. Profitând de prilej, Livius Ciocârlie face câteva interesante aprecieri asupra Istoriilor Literare în general, publicate la noi din secolul XX până în prezent:
„Umblă vorba că istoriile literaturii nu mai au niciun rost. De obicei, o atribuim scriitorilor noștri tineri. De fapt, ei au un înaintaș de marcă. În liceele din Franța de multă vreme nu se mai studiază istoria literaturii, ci numai fragmente extrase din diverși autori. În perioada când am predat istoria culturii și a literaturii române la o universitate din Bordeaux, la anii I și II – mai departe nu știu cum stăteau lucrurile –, pentru că studenții nu dispuneau de cărți românești, am profitat, în intenție, de cunoaşterea istoriei respective franțuzești încercând să fac comparații între evoluțiile celor două literaturi. Eșec total. În liceu, tinerii aceia studiaseră, cum zic, numai extrase, mai ales din epoci vechi (Ronsard, Racine...). Istorie a literaturii deloc. Le venea greu până la imposibil să-și plaseze scriitorii în epoca și în curentul din care făcuseră parte. A-i trimite pe Montesquieu și pe Voltaire în secolul al XIX-lea nu-i stingherea deloc. Unde vreau să ajung? Literatura e un fenomen esențialmente istoric nu numai pentru că operele și curentele se succed, ci şi pentru că ele se află în relație de continuitate, dialog, polemică, transformare, încât a nu cunoaște desfășurarea ansamblului te pune în imposibilitate de a-i înțelege corect pe autorii din care, oricât de atent, se extrag fragmente și se analizează fară a se face trimiteri la ce i-a precedat. De aceea, găsesc că istoriile literaturii sunt necesare și că ele pot fi de tip academic, adresate cercetătorilor, adică incluzând totul fară preocupare pentru estimări, și, pe de altă parte, istorii datorate unor critici importanți care, din vreme în vreme, apreciază ce anume din trecutul îndepărtat sau apropiat a rămas viu. Asemenea lucrări nu trebuie să devină obiecte de cult cum mi s-a întâmplat mie cu «Istoria…» lui Călinescu, citită și răscitită la cincisprezece ani când aveam prea puțină experiență ca să pot judeca. Nu-mi dădeam seama, de exemplu, că reducându-l pe Bacovia la influențe franceze și înfrățindu-l cu Tradem, G. Călinescu era departe de a înțelege că Bacovia e un poet mare. Ca și ceilalți critici din vremea lui iar asta pentru că pe vremea lui Blaga, Arghezi și Ion Barbu nu se concepeau versuri ca „Eu nu mă mai duc azi acasă...“ Tocmai de aceea e nevoie ca autori ulteriori, cum sunt Nicolae Manolescu sau Mihai Zamfir, să vină cu o nouă perspectivă asupra valorii scriitorilor români. Valori care, cu timpul, cresc sau scad. Iar Istoriile de acest fel trebuie discutate de critici și de cititorii avizați fiindcă ele încearcă să reprezinte o generație nouă, cu sensibilitatea și felul ei de a recepta”.