Ce se întâmplă cu satul românesc tradiţional?

Activitatea religioasă era şi mai este încă în centrul vieţii satului românesc şi toate celelalte fenomene privind ordinea materială a lucrurilor şi ordinea spirituală sunt, mai mult sau mai puţin, străbătute de religie. Toate activităţile economice, artistice, tehnice, politice, sociale, stau sub semnul vieţii religioase. Aşadar în viaţa satului nostru românesc religia nu s-a rupt niciodată de celelalte activităţi umane, nu devenise autonomă, ci a rămas forţa organizatoare tradiţională de valori. Viaţa spirituală a satului nostru este o imagine de autentică extracţie creştină, chiar dacă aici elementul magic îşi are un anumit loc.
Satul este un întreg organic, cu propriul său ritm şi stare, sunt aici, în viaţa sa spirituală, o serie de fapte de o străveche origine locală care, cu toate că sunt necreştine, în afara Bisericii, situate între religie şi magie în mintea ţăranului nostru şi astfel vedem oarecum funcţionând împreună, religia şi „magia”, în viaţa satului, până la urmă, ambele îmbracă, într-un anumit context, aceeaşi natură, cea mistică. Sunt aici conţinute o serie de credinţe şi practici, este un fel de expresie a ţăranului cu realitatea metafizică, cu sensbilitatea ei apărată de o lume supranaturală generoasă în consecinţe prin relaţiile care se pot realiza. Această „credinţă” este totuşi expresia unei convingeri a sacralităţii unei lumi, iar acest „spirit” mistic al satului nostru îşi are exprimarea într-o solidă conştiinţă a unei viziuni metafizice, care ne oferă, ne arată distanţa dintre cele trecătoare şi cele veşnice, iar ţăranul nostru încearcă să depăşească trecutul din el şi-şi trăieşte condiţia materială cu conştiinţa că nu trebuie să rămână în ea, ci să tindă spre transcedental, să tindă spre sprijinul absolut care este Dumnezeu, Acesta fiind în lumea satului cea mai vie realitate.
Garanţia vieţii creştine a satului românesc este prezenţa lui Dumnezeu în Biserica Sa, iar viaţa religioasă a satului capătă chip şi formă în primul rând în Biserică, care constituie aşezământul tradiţional care organizează şi conduce viaţa religioasă şi asfel răspunde nevoilor interioare ale ţăranului nostru şi promovează spiritualitatea satului. Biserica îngăduie o seamă de credinţe care deşi nu au caracter creştin, sunt apropiate ca natură, sunt anumite fapte religioase, mituri şi practici ajunse în folclor cu numele de credinţe şi superstiţii populare. Unii cercetători în folclor au făcut greşeala să ignore, uneori în întregime, rolul Biserici în viaţa religioasă a satului şi a ţăranului român. Însă, privitor la aceste aspecte, nu există o ruptură între ele, totdeauna Biserica a acţionat pentru modelarea în spirit creştin a credincioşilor săi, fără însă a fi agresivă cu alte forme de viaţă religioasă, anumite practici şi obiceiuri tradiţionale, această spiritualitate veche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase a Bisericii creştine, fără să renunţe totuşi la valorile sale, iar Biseica s-a adaptat şi ea la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără a renunţa la valorile sale esenţiale, a fost de fapt, o întâlnire spirituală între credinţa dacică veche şi creştinismul care s-a impus ca primordial în viaţa satului şi a ţăranului român.
Sărbătorile în viaţa satului implică omul şi pe Dumnezeu, însă implică şi natura, tot cosmosul se regenerează în preajma unor sărbători, unii pomi înfloresc în anumite zile sfinte din calendar, iar unele păsări cântă doar de anumite sărbători. Gândirea modernă are ca specific fragmentarea, gândirea ţărănească stă sub pecetea unităţii. Lumea aceasta, pentru ţăranul român, este ordonată, frumoasă, aşezată nu în înţelesul ştiinţelor fizice, ci mai precis în înţelesul biologic şi moral. La sat viaţa îşi poartă ritmul între materie şi spirit, ţăranul nostru este conştient de ideea de bine şi de rău, în ordinea cosmică şi pământească creştinismul a avut un mare rol.
Astăzi avem schimbul de generaţii, iar satul tradiţional românesc poate supravieţui acestui schimb şi împotriva ordinii globale în care trăim, însă nu acelaşi lucru putem spune despre cultura populară, care constituie o realitate spirituală, nu şi una teritorială. Satul nostru de astăzi nu mai este o realitate organică spirituală, ci este una care a intrat într-un pronunţat proces de destrămare, aşezarea veche a satului cu toate orânduielile sale se schimbă şi merge spre o aşezare de tip modern, formele, activităţile, toată structura socială a satului îmbracă o altă imagine, sensul colectiv al activităţilor satului dispare în faţa celui individual, iar bătrânii care mai sunt în sat, sunt ultimii mohicani ai culturii populare, emanciparea faţă de tradiţii o vedem în forma şi orientarea caselor noi, aceste vile aprinse în culori care nu mai sunt construite către Răsărit sau Miazăzi, ci sunt spre toate direcţiile, fântâna din centrul satului, altădată un simbol al satului, protejată de toată comunitatea, a devenit un bun privat.
Critica modernităţii îşi are punctul de plecare în cultura populară şi viziunea creştină asupra omului, în spiritul şi normalul de la care noi ne-am îndepărtat. Au venit peste noi diferite filosofii, ca pozitivismul şi absolutismul, care au redus cunoaşterea şi realitatea doar la aspectele lor materiale ignorând viaţa spirituală, religia, morala, esteticul, intelectualul, sacrificând adevărul, astfel cunoaşterea şi omul se împuţinează şi însăşi civilizaţia intră într-un proces de derută. Această criză a lumii contemporane este o criză a omului şi a spiritului pe care îl regenerează. Nu sunt de acord cu pozitivismul şi caracterul experimental al ştiinţei care a luat locul religiei, specializările acestea care au făcut din om o anexă a maşinii, un robot care nu gândeşte singur, iar cultura şi-a pierdut sensul şi a devenit tehnică. Omul acesta modern este total tehnicizat chiar şi ca ideal, iar scopul vieţii sale este prins în tehnică, ca şi natura vieţii sale, ca şi condiţie umană, tehnica a devenit un fenomen universal. Însăşi filosofia a ajuns o ştiinţă a filosofiei care a fost făcută tehnică de lucru, iar arta contemporană s-a transformat în tehnică a cuvântului, a culorii, a sunetului, a muzicii. Mentalitatea aceasta abstractă şi uniformizată a epocii moderne a rupt cultura de viaţa sa spirituală, căile spiritului s-au închis, iar omul a devenit un instrument perfect manipulabil, avem în faţă cea mai tristă imagine a istoriei spirituale.
Pecetea umanului o poartă conştiinţa şi spiritul. Răscumpărarea prin Mântuitorul Hristos i-a oferit omului har şi libertate. Acum religia, cultura şi sensul ei devin o luptă pentru suflet, pentru spirit şi o doctorie împotriva morţii. Cultura nu este un buchet ornamental pe pieptul unei societăţi, ea reprezintă o metodă de a veni în contact cu fenomenul numit performanţă şi în acelaşi timp este un act al salvării.