Satul românesc între spiritualitate şi criză

„Veşnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga. Iar Liviu Rebreanu adăuga, „La noi, singura realitate permanentă inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul.” Ţăranul n-are nume, ei se numesc între ei oameni, ţăranul român nu este ţăran ca la alte popoare, pentru că ştim de la Rebreanu că „suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani”, aşadar ţăranul n-are nume deoarece nu este nici funcţie, nici breaslă, nici clasă, ci însuşi poporul român. Sau dacă vreţi o definiţie, ţăranul este „terranus”, cultivatorul şi ostenitorul pământului în relaţie ancestrală cu ţărâna şi cu ţarina sa.
La sat, mai mult ca la oraş, Dumnezeu pare mai vizibil, aici rugăciunea este o datorie şi o bucurie în acelaşi timp, în taina naturii ţăranul se întâlneşte cu Creatorul său. Spiritualitatea poporului român s-a format din experienţa Liturghiei euharistice, a vieţii ascetice şi a dăruirii jertfelnice, poporul român şi-a asumat jertfa Crucii lui Hristos şi lumina învierii Lui.
Satul românesc blagian trăieşte în „zariştea cosmică”, iar Rebreanu constată că ţăranul român poate să dtermine „destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală.” Astăzi însă, satul celor doi mari înaintaşi nu mai este ceea ce a fost, drept urmare a rupturii profunde ivită între istoria sa tradiţională şi situaţia sa de astăzi. Satul nostru românesc a înmagazinat valori spirituale, morale şi culturale, care trebuie readuse la lumină, totuşi fără acea nostalgie repetitivă a vremurilor trecute. Astăzi din păcate există o criză a satului nostru, din punct de vedere spiritual şi practic. Avem o agricultură de supravieţuire şi o criză economică mondială, care l-au înstrăinat pe ţăran de el însuşi, acesta are suferinţa dezrădăcinării lui, a emigrat afară, toate acestea cu efect toxic la nivelul identităţii şi mentalităţii lui. Colectivizarea comunistă a fost dezastruoasă pentru identitatea şi demnitatea ţăranului nostru, un profit fără proprietate, un profit fără libertate, a fost un dezastru. La noi este o ţară bogată cu ţărani săraci.
Omul individualist din epoca modernă, lacom de câştig şi profit imediat, exploatează crâncen şi iraţional pământul, pierzând simţul spiritual al relaţiei sale cu acel pământ care-l hrăneşte. Este limpede că există o criză ecologică care este şi o criză spirituală, urmare directă a crizei interioare a omului.