Lacrima satului românesc tradiţional

          Societatea de astăzi, globalizată, secularizată, ultraconsumistă, ultratehnicizată, este o realitate implacabilă cu puternice efecte negative, cum este relativizarea identităţilor. Omul s-a depărtat de Dumnezeu, minimalizează rolul Bisericii în societate, în această secularizare omul a crezut că totul îi este permis, că totul este posibil, muncim cât mai mult pentru a consuma cât mai mult. Industria postului a eliminat postul. Şi totuşi nu putem seculariza totul, identitatea se va răzbuna mai devreme sau mai târziu.

          Familia trebuie să fie nucleul societăţii noastre normale. Marele istoric şi gânditor Nicolae Iorga spunea, „O naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine, un popor care-şi pierde credinţa şi nu cultivă iubirea faţă de moşie şi strămoşii săi, este un popor condamnat la pieire.” În satul nostru tradiţional tinerii se cunoşteau la hora de duminică, în centrul satului, la începutul fiecărui post, de lăsatul secului familiile, bunicii, părinţii, copiii, nepoţii, se adunau la agape. Omul de astăzi este deconectat de la valorile trecutului.

          Astăzi a apărut surogatul de familie, „căsătoriile de probă”. Adică ce probăm? O rochie, o haină? Omul pe care-l dorim în căsătorie este cumva un pantof pe care să-l încercăm mai întâi? Societatea secularizată de astăzi pune omul să lucreze dis de dimineaţă până noaptea târziu, îi taie orice timp când ar putea să şi gândească independent, îl face un robot fără familie, fără părinţi, fără repere morale, fără copii, îl face o simplă piesă prinsă în uriaşul angrenaj al unei societăţi nebune. Oboseala se generalizează iar copiii trăiesc fără părinţi.

          Astăzi avem schimbul de generaţii, iar satul tradiţional românesc poate supravieţui acestui schimb şi împotriva ordinii globale în care trăim, însă nu acelaşi lucru putem spune despre cultura populară care constituie o realitate spirituală, nu şi una teritorială. Satul nostru de astăzi nu mai este o realitate organică spirituală, ci este una care a intrat într-un pronunţat proces de destrămare, aşezarea veche a satului, cu toate orânduielile sale, se schimbă şi merge spre o aşezare de tip modern, formele, activităţile, toată structura socială a satului îmbracă o altă imagine, sensul colectiv al activităţile satului dispare în faţa celui individual, iar bătrânii care mai sunt în sat, sunt ultimii mohicani ai culturii populare, emanciparea faţă de tradiţii o vedem în forma şi orientarea caselor noi, acele vile aprinse în culori, care nu mai sunt ridicate către Răsărit sau Miazăzi, ci sunt spre toate direcţiile, fântâna din centrul satului, altădată un simbol al lui, protejată de toată comunitatea, a devenit un bun privat sau a dispărut.

          Critica modernităţii îşi are punctul de plecare în cultura populară şi viziunea creştină asupra omului, în spiritul şi normalul de la care noi ne-am îndepărtat. Au venit peste noi diferite filosofii, pozitivismul şi absolutismul, care au redus cunoaşterea şi realitatea doar la aspectele lor materiale, ignorând viaţa spirituală, religia, morala, esteticul, intelectualul, sacrificând adevărul, astfel cunoaşterea şi omul se împuţinează şi însăşi civilizaţia intră într-un proces de derută. Această criză a lumii contemporane este o criză a omului şi al spiritului pe care îl regenerează. Pecetea umanului o poartă conştiinţa şi spiritul. Trebuie ca religia, credinţa creştină, cultura şi sensul ei să devină o luptă pentru suflet, pentru spirit şi o doctorie împotriva morţii. Cultura nu este un buchet ornamental pe pieptul unei societăţi, ea reprezintă o metodă de a veni în contact cu fenomenul numit performanţă şi în acelaşi timp este un act al salvării.

          Ţara noastră este încă o ţară preponderent agrară, nu doar prin spiritualitate şi mentalitate, mulţi dintre cei plecaţi afară se întorc acasă pentru izbăvire, îi cheamă satul, părinţii, copiii, casa lor, aceste braţe ancestrale în faţa cărora trebuie să ne înclinăm în spirit de taină. Cam în toată istoria noastră adaptarea la sărăcie a fost o necesitate vitală a românilor, însă această sărăcie n-a exclus niciodată bogăţia sufletului românesc. Ţăranul nostru a transformat deseori realitatea pentru că aşa a crezu că este mai bine.

          Ţăranul tinde să devină fermier, dacă n-a şi devenit, mutaţiile acestea se dezvoltă rapid în virtutea competenţei economice. Mulţi cred că gospodăria clasică ţărănească, cu porc, cal, câine, păsări, va dispare pentru că aşa merg vremurile. Dar aceşti ţărani ce fac, mor sau se transformă? Ţăranii, în special cei tineri şi nu prea educaţi, vin din Europa şi din oraşe şi inundă satele cu maşini şi tehnică electronică, împingând cultura populară, tradiţiile, obiceiurile şi datinile satului lor undeva la margine şi chiar spre derizoriu. Şi totuşi mai sunt ţărani părinţi care ştiu să-şi tempereze copiii şi nepoţii, fiindcă sunt cumpătaţi şi hrăniţi din înţelepciunea pământului pe care-l muncesc mai mult sau mai puţin, crescuţi şi educaţi la vechile valori fundamentale ale poporului nostru, credinţa în Dumnezeu, în familia creştină, în limba pe care-o vorbesc.

          Ne bântuie criza sub trei aspecte principale, criza conştiinţei morale moderne, criza familiei contemporane şi criza tuturor naţiunilor acestor vremuri. Cultura laică admite şi chiar sprijină adulterul, divorţul, pornofilia, corupţia, sterilitatea sistematică în căsătorie. Punctul de plecare în anticriză îl constituie familia creştină.

          Ţăranul român tradiţional nu pleca nici de voie, nici de nevoie, el era pretutindeni cel care păstra efectiv teritoriul naţional. Astăzi omul este redus la o funcţie de producere şi de consum, transformându-se într-un robot eficient în urmărirea propriului său interes. Satul reprezenta o unitate socială românească organică, iar vechea noastră civilizaţie era o civilizaţie sătească. Satul românesc tradiţional şi ţăranii săi au fost practic desfiinţaţi ca entitate socială care trăia pe baza tradiţiei, cutumei, în obşti conduse de legi nescrise în care ţăranii ştiau să trăiască şi să muncească laolaltă fără să experieze polarizarea socială dintre bogaţi şi săraci, individualismul egoist şi lipsa de sens. Sunt aşa zise reforme care urmăresc dezrădăcinarea ţăranului şi transformarea lui în muncitor, în forţă de muncă ieftină pentru industrie şi oligarhie şi un consumator al produselor economice şi bancare.

          Asistăm astăzi la fuga satului spre alte ţări, spre alte meleaguri, asistăm la amplificarea tehnologiei şi a globalizării, la îmbătrânirea accentuată a satului, manelele au înlocuit muzica folclorică, cum bine spunea Menuţ Maximinian într-un documentat articol apărut recent în „Răsunetul.” Folclorul are la bază structuri muzicale moştenite şi motive transmise transgeneraţional, ele se readaptează de la o generaţie la alta după unele tipare care au un caracter stereotip. Sunt trei caracteristici ale folclorului, anonim, colectiv şi improvizatoric. Niciodată un text nu se recită sau cântă la fel. S-a pus accentul pe aspectul spectacular, se creează artificial nişte complexităţi, precum orchestra populară, folclorul a fost înlocuit cu muzica populară, aproape totul duce spre o situaţie de pervertire pentru că unicul scop este acela de a face bani, câţi mai mulţi bani, de a distra nuntaşii, de a cultiva o ciudată şi artificială mândrie socială. Nu mai există comunităţi tradiţionale, iar păstrarea unor elemente de cultură tradiţională este cosmetizată. Mediul care a generat şi a transmis muzica tradiţională o renegă, cei din mediul rural nu mai doresc să poarte, să audă muzica aceasta, dacă unor vizitatori le place, le place şi lor. Nu sunt cunoscute domenii sensibile, ca etnologia, antropologie culturală, etnomuzicologie, implicit a structurilor muzicale care erau folosite în trecut. S-a pierdut aproape total identitatea locală, s-au pierdut instrumentele vechi, de pildă tulnicul, care acum este mai mult meşteşugit pentru târgurile de turism. O picătură de lumină ne vine de la organizarea hramurilor bisericeşti, care au rămas naturale în foarte mare măsură.

          Pătrunderea produselor apusene la noi în ţară a determinat decăderea meşteşugurilor locale, inclusiv instituţia breslelor, însă şi  modificare a habitudinilor, de la port şi bucătărie, până la moravuri şi comportament. Epoca tradiţională, cea veche, se clatină, se erodează treptat, iremediabil, lăsând loc celei noi în plină desfăşurare. Tinerii care vin din occident vin ca purtători de expresie a noului, avem acum înfruntarea dintre tradiţionalism şi modernism.

          Ortodoxismul nostru a fost cel mai puternic scut pentru conservarea limbii, a tradiţiilor noastre creştine, a identităţii noastre spirituale ca popor. Orientul, cu fantezia şi dorinţa după forme şi culori noi şi îmbelşugate şi predispoziţiile etnice de origine mediteraneană, cu un apăsat simţ pentru armonie şi măsură, au făcut ca în acest colţ românesc al Europei, să se nască o cultură proprie. Ontologia spiritualităţii româneşti arată bogăţia dintre poporul român şi spaţiul pe care acesta trăieşte, părăsirea cestui loc ar duce la pierderea fiinţei sale. Chipul ţării îl vedem în chipul celor apropiaţi şi dragi, peisajul Ţării are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc, spaţiul Ţării este spaţiul umanizat în chip românesc. Echilibrul, armonia, ospitalitatea, sunt dimensiuni ale spiritualităţii noastre.

          Trebuie să ne întoarcem la omul gospodar, responsabil şi voievod peste moşia moştenită de la moşii şi strămoşii săi, să nu ne înscriem spre lăcomia câştigului imediat, fără limite, pentru că astfel ţăranul nostru şi-ar pierde simţul spiritual al milenarei sale legături cu pământul său. Criza ecologică a mediului înconjurător este şi o criză spirituală, consecinţă firească a omului secularizat. Natura nu este doar condiţia existenţei omului singular, ci şi evoluţia solidarităţii umane.

          Şi totuşi satul românesc tradiţional poartă veşnicia pe umerii săi, aducând până astăzi datinile, obiceiurile, tradiţiile, colindul, horele, strigăturile, costumele şi mai ales icoanele, Bisericile şi Mânăstirile sale. Atâta vreme cât Bisericile noastre ortodoxe sunt pline cu credincioşi, vom mai avea speranţa găsirii unui echilibru rezonabil între tradiţie şi modernism.  Satul înseamnă matricea neamului românesc, iar reînvierea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii satului tradiţional.