Mai putem salva satul românesc tradițional?

          Satul românesc de astăzi are o stare precară și incertă, el a trecut prin mari valuri ale istoriei, năvălirea popoarelor migratoare, năvălirea turcilor, războaiele mondiale, colectivizarea și urbanizarea comunistă forțată, fenomenul migrației în Europa de Vest după anul 1989. Satele se depopulează, oamenii îmbătrânesc. Satul acesta românesc a tezaurizat mari și multe valori spirituale, morale, culturale, acestea parcă au adormit, de aceea satul nostru românesc tradițional este fixat între idealizare nostalgică și abandonare practică, el aflându-se între o identitate tradițională și o precară supraviețuire. Biserica și comunitatea parohială trebuie să influențeze mult mai mult viața socială a satului, să-i confere un spor de calitate vieții în comunitate. Spațiul acesta devine o chinuitoare realitate dacă este folosit pentru evitarea comuniunii, dacă între persoane există relații de iubire, atunci spațiul acesta românesc se transfigurează.

          Modernismul care ne inundă astăzi a absolutizat rațiunea individului, a arătat individualismul lui și dorește satisfacerea dorințelor lui, dând la o parte căutările lui existențiale, dând cale liberă satisfacției simțurilor omului și a obsesiei pentru consum.  Aflându-ne în era informatică, noi suntem absorbiți aproape exclusiv de informație și cunoaștere exterioară, se formează un nou tip de om care funcționează după modelul calculatorului electronic, devine robotizat, mintea lui devine dependentă de foarte multe informații pe care nu are timpul necesar să le verifice și să le evalueze. Până la urmă își pierde discernământul, nu mai știe diferența dintre bine și rău, practic asistăm la dezintegrarea firii umane.

          Omul devine impresionat și impresionabil de înalta tehnologie, de cuceririle științei și uită modul normal de a trăi în comuniune, devine închistat în propria individualitate, omul devine egocentric, crud, lacom, iubitor de sine, indiferent față de suferința altora și a mediului înconjurător, se depărtează de Dumnezeu și chiar îl uită. Există o dependență a umanului față de natură, natura este de fapt o parte a naturii omului, condiție a existenței noastre pe acest pământ. Fiecare persoană umană are un ipostas al întregii naturi cosmice, însă doar în solidaritate cu celelalte persoane.

          Între oameni există relații profunde, dacă occidentalii s-au poziționat între individualism, care separă în mod rațional pe oameni, și o unitate panteistă care anulează originalitatea și valoarea eternă a oamenilor, la noi românii, în cadrul satului nostru tradițional, unde nu găseam individualismul separatist, nici dictatura care disprețuiește persoanele, la noi era și încă mai este unitatea în comuniune unde se punea preț pe identitatea ireductibilă a fiecărei persoane. Sinteza originară a ființei românești se menține prin înrădăcinarea de locul în care trăiește de mii de ani. Tradiția nu înseamnă conservare, ea se manifestă și se dezvoltă ca mișcare și viață continuă. Nici o ființă nu este atât de legată de spațiul său ca cea a poporului român, dorul omului plecat departe în străini, nu se referă doar la persoane, ci și la locul în care s-a născut, la satul lui de acasă, la căsuța lui, la grajdul, la șura lui, la pomii lui din curtea casei, la iarba atât de verde de acasă de la el, acesta este spațiul său originar. Emigrația din satul tradițional este o cruntă desprindere de un mod de a trăi, a gândi, a acționa, care-i fusese transmis de moșii și strămoșii lui ca moștenire sacră. Înstrăinarea, desacralizarea, ruperea rădăcinilor sale milenare, devin o boală a neamului nostru, ne transformă în străini și anonimi. Chipul Țării nu poate fi despărțit de chipul celor pe care-i iubim, de chipul românesc. Portul nostru popular, casa noastră, dansul și jocurile noastre, Bisericuța noastră, toate acestea îmbracă o armonie și o grație unică, simțim în noi o unitate greu definibilă.

          Lumea satului trebuie s-o vedem prin prisma comuniunii comunității. Chiar și curtea săteanului nu trebuie izolată eremetic, ci deschisă spre ulița (acum strada) satului, astfel arătăm nevoia de comunicare. Bisericuțele din satele noastre înseamnă delicatețe, transparență, fragilitate în fața Divinului, avem aici intimitate, sacralitate, atmosferă de taină și de liniște. Astăzi satul românesc, plasat în modernismul acesta, și-a cam pierdut legătura cu credința creștină strămoșească, de aceea nu mai simțim în mod natural profunzimea tradițiilor noastre strămoșești privind viața satului, jocul, portul popular, cântecul, obiceiurile de nuntă, botez, înmormântare, pentru că s-a pierdut izvorul comun care este credința creștină, toate aceste datini și obiceiuri erau transfigurate de curățenia, de puterea credinței. Persoanele plecate în Europa aduc o altă mentalitate de acolo, aduc alte obiceiuri specifice acelor locuri, vin cu o nouă modă în ridicarea caselor, cu o nouă arhitectură, noi materiale de construcție, o nouă amenajare și împărțire a spațiului, noi culori și multe altele. Se vine cu bani mulți, comparativ cu autohtonii, creindu-se mari incompatibilități mentale. Vechea cultură țărănească va fi chiar disprețuită de mulți tineri veniți cu bani și ea va fi transformată în formă festivistă, creatoare de folclor fals. Nu mai avem acum reproducerea vechilor funcții ale culturii țărănești tradiționale, nu se mai explică valorile religioase ca experiență trăită, de socializare comunitară, avem aici o scenă cu oameni care încearcă să joace roluri sociale vechi în fața unor spectatori tineri și moderni până în vârful pantofului, această ,,tradiție” este un spectacol străin de realitatea cotidiană. Pământul nu-ți mai asigură acel prestigiu social care era înainte, cultivarea lui suferă datorită mentalității și a lipsei forței de muncă.

          Casele acestea noi, ridicate de cei plecați și veniți cu bani, sunt pline de plastic și de inox, violent colorate, cu dezvoltarea altui fel de spațiu interior, n-au nici o tangență cu satul românesc tradițional, acest sat a intrat prea brusc în aria modernității, neavând educația și respectul pentru propria sa identitate, a probat la grămadă, fără discernământ, modele străine neamului nostru. Pământul a pierdut prioritatea în favoarea casei și a gospodăriei care preocupă omul aproape exclusiv.

          Avem o agricultură de supraviețuire și o criză economică mondială care l-au înstrăinat pe țăran de el însuși, aceasta este suferința dezrădăcinării lui, tinerii și nu numai ei, au emigrat în lumea largă, toate acestea având un efect toxic la nivelul identității și a mentalității țăranului nostru. Colectivizarea comunistă forțată a fost dezastruoasă pentru identitatea și demnitatea țăranului nostru, un profit fără proprietate, un profit fără libertate, iată ce înseamnă dezastrul. Omul individualist din epoca modernă, lacom de câștig și profit imediat, exploatează crâncen și irațional pământul, pierzând simțul spiritual al relației sale cu acel pământ care-l hrănește. Este limpede că există o criză ecologică care este și o criză spirituală, urmare directă a crizei interioare a omului. Astăzi țăranii și-au făcut alte repere ale vieții, banii domină totul, supraviețuirea plătește tribut moralei, ei sunt puțin conștienți că păstrarea tradițiilor și transmiterea lor înseamnă tocmai propria lor identitate.

          Satul nostru românesc de astăzi nu mai reprezintă acea puternică și echilibrată comunitate solid organizată, cu legi și cutume ancestrale păstrate cu sfințenie, avem acum o comunitate alunecândă într-un proces de destrămare, invadată de modele urbane, străine de mentalitatea tradițională a țăranului nostru. Stilul de viață arhaic, valorile tradiționale, obiceiurile și datinile strămoșești, dispar încet, încet. Trebuie să ne întoarcem spre originalitate și frumos și mai ales trebuie să ne întoarcem la icoană. Să ne amintim de convingerile marelui om politic Corneliu Coposu care era împotriva oricărei nivelări aduse de globalizare pe Pământ, el era pentru principiul continuității identitare, pentru cultivarea și apărarea valorilor arhetipale ale societății, fără a se ignora realitățile din jur, modernitățile acestea oarecum inerente și mai ales era un luptător pentru valorile universale ale Creștinismului. Trebuie să fim naționaliști în sensul apărării valorilor noastre fundamentale, Dumnezeu, Națiune, Familie Creștină, să ne apărăm tradițiile, datinile, obiceiurile noastre strămoșești, conștiința de Neam, istoria și pământul românesc.

          Prima caracteristică esențială a neamului românesc este acea înrădăcinare în spațiul propriu. Nici o înrădăcinare într-un spațiu străin nu se poate face fără a se pierde o mare parte din moștenirea ontologică proprie. Nu există un echilibru rezonabil al tradiției cu modernitatea, satul nu mai poate sta pe valoarea lui clasică, care este în primul rând ecologică. Am putea, dar n-o facem, să-i dăm o gură de oxigen prin activități alternative la agricultura de subzistență, adică să avem reinventarea meșteșugurilor, agricultură ecologică și protecte de modernizare. Sunt atuuri ale satului la care nu trebuie să renunțăm, liniștea, aerul curat și păsările. Marele istoric, gânditor și patriot român Nicolae Iorga spunea profetic, ,,O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie  și strămoșii săi, este un popor condamnat la pieire.”

                                      Dan Popescu