Moare satul tradiţional maramureşan?

Satul tradiţional maramureşan traversează o largă transformare la nivelul arhitecturii, folclorului, costumului şi-n special a unei mentalităţi, cu toate că aici s-a intrat mai târziu în aria modernităţii datorită relativei izolări faţă de restul ţării. De aceea această zonă şi-a conservat preponderenţa aspectului economiei de subzistenţă în faţa specificului economiei de piaţă şi s-a menţinut o o solidă structură ţărănească prinsă în agricultura de subzistenţă. În perioada comunistă s-au dezvoltat puternice exploatări miniere, Borşa, Baia Mare, aceasta producând spectaculoase transformări în structura socială. La început urbanul acesta al mineritului era privit cu un uşor dispreţ de satul ţărănesc maramureşan nereprezentând ataşamentul populaţiei bine înrădăcinată de pământul ei agricol. Oraşul acesta mineresc a fost practic înfiinţat de austrieci prin a doua jumătate a secolului 18, populat cu austrieci, maghiari, cehi, slovaci, iar relaţiile dintre cele două „lumi” erau foarte restrânse, fiecare cu lumea lui, contactele reale erau în special în pieţele săptămânale din oraşe.
Condiţiile social-economice se schimă alert, în gospodăria rurală resursele de supravieţuire devin grele iar tineretul pleacă la oraş, în domeniul minier aflat în plin avânt după anul 1960, aici erau locuri de muncă bine plătite, practic era singura alternativă pentru a face rost de bani şi pentru existenţă. De aceea apare o nouă categorie socială, cea a muncitorilor agricoli, care începe, uşor dar constant, să şteargă din particularităţile tradiţionale ale satului maramureşan. Lumea ţărănească slăbeşte vizibil, acum vine lumea industrială care aduce bani. Creşte individualismul social în detrimentul solidarităţii colective satului tradiţional care nu avea soluţia competivităţii. Identitatea locală a fost afectată şi de muncitorii agricoli şi forestieri sezonieri care migrau în diferite locuri din ţară. Vedem că începând de prin anul 1970, ţărănimea maramureşană intră masiv în cercurile economice extracomunitare, iar inovaţiile culturale încep a se generaliza.
După evenimentele din 1989 şi mai ales după ce-am intrat în Uniunea Europeană, foarte mulţi maramureşeni, în special tineri, au migrat în Europa la muncă pentru un timp mai mare sau mai mic, aproape fiecare casă are un membru plecat afară. Aceste persoane plecate aduc o altă mentalitate de acolo, aduc alte obiceiuri specifice acelor locuri, vin cu o nouă modă în ridicarea caselor, cu o nouă arhitectură, noi materiale de construcţie, o nouă amenajare şi împărţire a spaţiului, noi culori şi toate celelalte. Se vine cu bani mulţi, comparativ cu autohtonii, creându-se mari incompatibilităţi mentale. Vechea cultură ţărănească va fi chiar dispreţuită de mulţi tineri veniţi cu bani şi ea va fi transformată, în bună parte, într-un vestigiu etnologic, reactualizat uneori în formă festivistă, creatoare de folclor fals. Nu mai avem acum reproducerea vechilor funcţii ale culturii ţărăneşti tradiţionale, nu se mai explică valorile religioase ca experienţă trăită, de socializare comunitară, avem aici o scenă cu oameni care încearcă să joace roluri sociale vechi, în faţa unor spectatori tineri şi moderni, această „tradiţie” este un spectacol străin de realitatea cotidiană. Pământul nu-ţi mai asigură acel prestigiu social care era înainte, cultivarea lui suferă datorită mentalităţii şi lipsei forţei de muncă.
Scăldându-se în păduri, Maramureşul avea o arhitectură ţărănească aşezată pe o adâncă ştiinţă în prelucrarea lemnului, acesta fiind principala materie primă la contruirea pereţilor şi acoperişurilor. Lemnul predomina peste tot. În momentul de faţă satul acesta mioritic este în mare parte dispărut, a apărut satul caslor din cărămidă, cu acoperişuri din azbociment, iar casele din lemn se află pe picior de plecare. Casele acestea noi, ridicate de cei plecaţi şi veniţi cu bani, sunt pline de plastic şo inox, violent colorate, care n-au nici o tangenţă cu tradiţia arhitectonică maramureşană. Maramureşul a intrat prea brusc în aria modernităţii, neavând educaţia şi respectul pentru propria sa identitate, a preluat la grămadă, fără discernământ, modele străine neamului nostru, de aceea vedem acum şindrila drept anacronică, iar clasicul gard de lemn care ne înconjoară gospodăria, un semn al sărăciei şi rămasului în urmă. Lemnul a cedat treptat şi a fost înlocuit cu cărămdă şi ciment, iar ultimele case ridicate din lemn, tradiţional locale, vor muri încet şi sigur. Pământul va pierde prioritatea, dacă nu a şi pierdut-o, în favoarea casei şi a gospodăriei care va preocupa omul aproape exclusiv.
Şi totuşi satul românesc tradiţional poartă veşnicia pe umerii lui, aducând până astăzi datinele, tradiţiile şi obiceiuile sale, colindul, horele, strigăturile, casele, morile, ţesăturile, costumele şi mai ales icoanele şi Bisericile sale! Atâta vreme cât Bisericile noastre ortodoxe sunt pline cu credincioşi, vom mai avea speranţa găsirii unui echilibru rezonabil între tradiţie şi modernism.
Satul nostru românesc de astăzi nu mai reprezintă acea puternică şi echilibrată comunitate, solid organizată, cu legi şi cutume ancestrale, păstrate cu sfinţenie, avem acum o comunitate alunecândă într-un proces de destrămare, invadată de modele urbane străine de mentalitatea tradiţională a ţăranului nostru. Stilul de viaţă arhaic, valorile tradiţionale şi obiceiurile şi datinele strămoşeşti dispar încet, încet. Trebuie să ne întoarcem spre originalitate, simplitate şi frumos şi mai ales trebuie să ne întoarcem la icoană. Să ne amintim de convingerile marelui Corneliu Coposu care era împotriva oricărei nivelări aduse de globalizare pe Pământ, el era pentru principiul continuităţii identitare, pentru cultivarea şi apărarea valorilor arhetipale ale societăţii, fără a se ignora realităţile din jur, modernităţile acestea oarecum inerente şi mai ales era un luptător pentru valorile universale ale Creştinismului.
Trebuie să fim naţionalişti în sensul apărării valorilor noastre fundamentale, Dumnezeu, Naţiune, Familie creştină, să ne apărăm tradiţiile, obiceiurile noastre strămoşeşti, conştiinţa de neam, istoria şi pământul românesc. Prima caracteristică esenţială a neamului nostru este acea înrădăcinare în spaţiul propriu. Nici o înrădăcinare într-un spaţiu străin nu se poate face fără a se pierde o mare parte din moştenirea ontologică proprie.
Nu există un echilibru al tradiţiei cu modernizarea, satul nu mai poate sta pe valoarea lui clasică care este, în primul rând, ecologică. Am putea, dar n-o facem, să-i dăm o gură de aer prin activităţi alternative la agricultura de subzistenţă, adică să avem reinventarea meşteşugurilor, agricultură ecologică şi proiecte de modernizare. Sunt atuuri ale satului la care nu trebuie să renunţăm, liniştea, aerul curat şi păsările. Nicolae Iorga spunea limpede, „O naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine, un popor care-şi pierde credinţa şi nu cultivă iubirea faţă de moşie şi strămoşii săi, este un popor ondamnat la pieire.”
Satul înseamnă matricea neamului românesc, iar reînvierea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii satului tradiţional. Ni se potriveşte Shakeaspeare, „Este atât de întunecat cerul încât numai o furtună îl poate limpezi.”