Satul tradiţional românesc, între moarte şi necesitate

Astăzi satul tradiţional românesc este pe cale de dispariţie. Dispar, încet dar sigur, portul, tradiţiile, casele vechi strămoşeşti, dispar ţăranii, animalele sunt mai puţine, rămân doar locurile, prinse şi ele în organizări administrative. Trăim o criză a satului prin depopulare şi migraţie la oraş şi în Europa.
Nu există un echilibru al tradiţiei cu modernizarea, satul nu mai poate sta pe valoarea lui clasică care este, în primul rând, ecologică. Am putea, dar n-o facem, să-i dăm o gură de aer prin activităţi alternative la agricultura de subzistenţă, adică să avem reinventarea meşteşugarilor, agricultură ecologică şi proiecte de modernizare. Sunt atuuri ale satului la care nu trebuie să renunţăm, liniştea, aerul curat şi păsările.
Avem nefericitul paradox, satul se restrânge spre vatră şi fuge în lume.
Satul înseamnă matricea neamului românesc iar reânnoirea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii satului. Ni se potriveşte Shakeaspeare, „Este atât de întunecat cerul încât numai o furtună îl poate limpezi.”
Ne bântuie o criză sub trei aspecte, criza conştiinţei morale moderne, criza familiei contemporane şi criza tuturor naţiunilor acestor vremuri. Cultura laică admite şi chiar sprijină adulterul, divorţul, pornofilia, corupţia, sterilitatea sistematică în căsătorie, pruncuciderea.
Punctul de plecare în anticriză îl constituie familia, instituţie creată de Dumnezeu şi ridicată printr-o Sfântă Taină la o înălţime divină, aceasta este o putere normativă a neamului nostru. La noi românii familia a avut, istoric vorbind, ca fundament şi suport, Ortodoxia, adică tradiţia neamului, tradiţie creştină, care are suport miracolul euharistic, puterea Tainei care-i uneşte pe soţi spre veşnicie. Taina Nunţii va fi mereu o sărbătoare a unei noi creaţii. Puneţi în balanţă, pe celălalt taler, destrăbălarea sexuală de astăzi, promovată în special de televiziuni.
Limba este cel dintâi mare poem al neamului, minunat tezaur de moştenire strămoşească, ei, strămoşii, îmbogăţind-o generaţie de generaţie. Corupţia morală, proprie unei societăţi secularizate, transformă graiul în limbă de lemn şi aduce sigur cu sine pierderea colectivităţii spirituale a neamului românesc. Asistăm tot mai mult la stricarea limbii prin televizor.
Satul tradiţional românesc moare, sau nu vrea să moară!? Ţăranul român nu pleacă, nici de voie, nici de nevoie, el era pretutindeni cel care păstra efectiv teritoriul naţional. Neamul românesc este cel mai liniştit şi talentat neam din lume, el nu are în toată istoria lui nici un război de cucerire, ci doar de apărare, iar spaţiul ţării este spaţiul umanizat în mod românesc, peisajul ţării rămânând pentru ţăran profund personalizat.
Astăzi omul este redus la o funcţie de producere şi consum, transformându-se într-un robot eficient în urmărirea propriului său interes.
Satul, cu sociologia lui folclorică, era şi mai este încă o imensă familie, avea şi mai are încă economia lui patriarhală în care nimeni nu moare de foame, deoarece este o solidaritate organică a satului care nu-l lasă.
Săteanul intră prin folclor în armonia firii, orăşeanul, prin acel univers mecanic, se simte teribil de singur.
Ţăranii români aşa au pomenit ei, casa şi locul lor pe care n-ai dreptul să le strici, nici să le laşi în buruieni, pentru că ele vin de la părinţi şi bunici. Casa tradiţională ţărănească înseamnă simplitate, echilibru, armonie şi taină. Noua locuinţă a tinerilor căsătoriţi era aşezată, de regulă, cât mai aproape de casa părintească. Alături de părinţi rămânea cel mai mic copil, cu datoria să-i îngrijească la bătrâneţele lor.
Satul reprezintă o unitate socială românească organică, iar vechea noastră civilizaţie este o civilizaţie sătească.
Satul românesc a fost practic desfiinţat ca entitate socială care trăia pe baza tradiţiei, cutumei, în obşti conduse de legi nescrise în care oamenii ştiau să trăiască şi să muncească laolaltă, fără să experieze polarizarea socială dintre săraci şi bogaţi, individualismul egoist şi lipsa de sens. Sunt aşa zise reforme care urmăresc dezrădăcinarea ţăranului şi transformarea lui în muncitor, în forţă de muncă ieftină pentru industrie şi oligarhie şi în consumator al produselor economice şi bancare.
Cele mai grandioase averi ale poporului nostru erau satul, adică civilizaţia sătească, şi credinţa în Dumnezeu, în Sfânta Treime, avem aceeaşi limbă şi aceeaşi lege, aceeaşi credinţă. Unitatea civilizaţională ne-a făcut să fim români, nu unitatea rasială.
Dacă nu moare, frumuseţea satului românesc tradiţional poate deveni un destin. Şi o linie de forţă a libertăţii noastre.